L. Croitoru: Nevoie de convergenta in atitudini fata de inflatie si competitivitate

Sub impactul unei reveniri spectaculoase a cererii, inflatia ar putea creste in tarile dezvoltate peste nivelurile dorite (chiar daca referitor la aceste niveluri consensul pare sa diminueze comparative cu cel existent inainte de 2008), iar aceasta perspectiva, ce a lipsit ceva mai mult de un deceniu, anima discutiile despre cum ar trebui sa fie mix-ul de politici macroeconomice. De data aceasta, mix-ul de politici pune unele provocari noi: pe de o parte, stimulii de urgenta acordati in timpul pandemiei au dus deficitele bugetare la niveluri relativ mari in toate tarile. Pe de alta parte, politica monetara a fost si inca mai este bazata in primul rand pe programe de relaxare cantitativa. Aceste programe au fost initiate ca raspuns la criza financiara din 2008 sau la criza datoriilor publice din 2010-2012 din zona euro, cat si pentru a ajuta gospodariile, firmele, guvernele si sectorul financiar in timpul pandemiei. Date fiind aceste circumstante, criteriile specifice ce se au in vedere atunci cand se iau decizii de politica monetara vor fi cantarite, cel putin pentru o anumita perioada, si din perspectiva datoriilor guvernamentale.

Analiza noastra se refera la dificultatile alcatuirii unui mix de politici intr-un astfel de context in zona euro, a carei particularitate este aceea ca in timp ce are o politica monetara unica, este caracterizata de diverse grade de indatorare a guvernelor si de viziuni diferite referitoare la disciplina bugetara.

O intrebare comuna atat pentru politica monetara, cat si pentru cea fiscala este „cand sa inceapa retragerea stimulilor?”. Raspunsurile pot fi foarte diferite, chiar si atunci cand zona nu ar fi segregata intr-un grup de tari cu datorii publice relative mari si unul cu datorii relative mici. De exemplu, din perspectiva stricta a politicii monetare, pot fi optiuni pentru retragerea stimulilor conditionate de atingerea nivelului potential al productiei, de nivelul unor variabile contraciclice si cu raspuns intarziat ale pietei muncii (somajul total, durata somajului), de revenirea credibila a inflatiei si a anticipatiilor inflationiste in linie cu tinta de inflatie sau chiar de depasire moderata a tintei pentru o anumita perioada, de exemplu pentru ratiuni prezentate in Eggertsson si Woodford (2003) etc. In plus, decizia ar trebui sa tina cont de noua strategie a BCE, care a fost finalizata pe 8 iulie 2021 si a stabilit tinta de inflatie la 2 la suta in loc de „sub, dar aproape 2 la suta”, creand astfel posibilitatea ca inflatia sa treaca temporar, in anumite circumstante, peste acest nivel, fara insa a fi o tintire a inflatiei medii. De asemenea, BCE va lua in considerare schimbarile de clima in deciziile privind cumpararea de active.

In practica insa, marimea datoriilor publice si cea a deficitelor bugetare vor conta foarte mult in decizia de politica monetara pentru ca marimea crescuta a datoriilor guvernamentale (ca si a celor private) va face ca reducerea stimulilor monetari sa se reflecte intr-o crestere rapida a dobanzilor platite la aceste datorii. Astfel, tarile mai putin indatorate, cum este Germania, vor milita pentru o retragere a stimulilor monetari bazata pe evolutia acelor indicatori care ar apropia orizontul deciziei (vezi si comparatia pe care guvernatorul Weidmann (2021) o face intre testoasele din Galapagos si inflatie, „care nu este moarta”, testoasele fiind pentru aproape 100 de ani considerate disparute ca specie) si, compatibil cu aceasta, o retragere a stimulilor fiscali pentru toate tarile, ca parte a unei discipline fiscale crescute la nivelul zonei euro. Pe de alta parte, tarile mai indatorate, vor sustine ca stimulii monetari sa fie retrasi atunci cand se vor vedea semnale favorabile unei astfel de decizii de la variabile cu lag, care indeparteaza orizontul deciziei si, concordant cu aceasta, o continuare a stimulilor fiscali in acest orizont, cu nuante pe care le voi prezenta mai jos. Pentru motive pe care le voi explica mai tarziu in acest articol, existenta a doua abordari foarte diferite privind mix-ul de politici macroeconomici ce ar trebui urmat in zona euro nu ar trebui sa fie o surpriza.

In continuare voi arata ca niciuna dintre abordari nu va putea garanta ca economia zonei euro va asigura stabilitatea preturilor si a productiei concomitent cu limitarea dezechilibrelor de cont curent la niveluri sustenabile. In acest demers, accentul va fi pe variantele de coordonare a politicilor bugetare, nu pe politica monetara care, atat timp cat va opera prin masuri neconventionale, nu va putea sa nu tina seama de strategiile fiscale.

O prima abordare este aceea conform careia toate tarile din zona euro ar trebui sa creasca disciplina bugetara, ceea ce va reduce nevoia pentru asistenta monetara a guvernelor si va tempera inflatia. In cealalta abordare, problema reala a zonei euro o reprezinta mai degraba austeritatea fiscala. In aceasta abordare exista doua nuante. Una se refera la ideea ca pericolul inflatiei nu este real, din moment ce un deceniu de politici monetare neconventionale nu au reusit sa produca inflatia dorita, astfel ca problema reala a zonei euro o reprezinta austeritatea fiscala din unele tari, sugerand necesitatea unei expansiuni fiscale concertate. Cealalta nuanta se refera la ideea ca nu numai tarile cu datorii publice inalte ar trebui sa creasca disciplina bugetara, dar ca si tarile cu austeritate excesiva ar trebui sa relaxeze politicile bugetare. Ceea ce merita o mentiune speciala este ca preocuparea fata de inflatie sau de lipsa acesteia este argumentata, in ambele abordari, nu prin diversele costuri ale inflatiei luate separat (impozit pe detinerea de numerar, suprainvestirea in sectorul financiar, incertitudini referitoare la preturile relative si la nivelul viitor al preturilor, interactiunea cu sistemul de impozite, efectele inflatiei neanticipate asupra redistribuirii avutiei), ci printr-o astfel de combinatie a costurilor care ar putea duce la afectarea „tesutului social”, orice ar insemna aceasta.

Pentru prima abordare este reprezentativ punctul de vedere al fostului ministru de finante german, Wolfgang Schauble. Intr-un articol din 2 iunie 2021 din FT el arata ca zona euro ar trebui sa se intoarca la „monetary and fiscal normality” si toate (sublinierea mea) tarile zonei ar trebui sa faca eforturi pentru a se intoarce la „o disciplina bugetara mai stricta”, pentru ca altfel, expansiunea continua a datoriei suverane „flancata” de masuri monetare va duce la inflatie, nu numai la bunurile de consum, unde anticipatiile inflationiste cresc, dar si la active, unde deja este prezenta. Fara aceasta intoarcere, se creeaza „riscuri pentru tesutul social”, pentru ca excedentul monetar este investit in capital sau proprietati, iar imprumuturile mari pe care le face statul adauga la bogatia celor avuti. Schauble il citeaza pe Keynes care a spus ca inflatia are potentialul de „a rasturna baza existenta a societatii” (mai precis, Keynes spune ca „nu exista mijloace mai subtile, mai sigure de a rasturna baza existenta a societatii decat de a degrada moneda”, dandu-i, asa cum tine sa mentioneze, dreptate lui Lenin (Keynes, 2013).

Cealalta abordare, care critica austeritatea fiscala excesiva sustinand exact opusul abordarii lui Schauble, si anume nevoia unei expansiuni fiscale pentru toate tarile zonei este sustinuta, de exemplu, intr-o scrisoare semnata de peste 140 de economisti din mediul academic (Lerven van Frank and others, 2021). Stimulati probabil de cuvintele magice „tesut social”, ei au spus, in replica la articolul lui Schauble, ca „tesutul social al Europei nu poate sa suporte o intoarcere la ‘fiscal as usual’”, accentuand ca „disciplina fiscala, nu expansiunea, largeste divizarea (gulf) dintre bogati si saraci (in particular intr-o perioada de declin economic)” si ca „un deceniu de stimuli monetary neconventionali si de tinte de inflatie ratate in mod clar a esuat sa creasca anticipatiile inflationiste, indicand ca propriile ingrijorari ale autorului referitoare la inflatie sunt incorect pozitionate (misplaced)”. Concluzia lor este aceea ca „ fara expansiune fiscala concertata (sublinierea mea) pentru a creste investitiile si a proteja pe cei vulnerabili, cererea agregata va ramane joasa si standardele de viata vor stagna”.

In fine, ideea ca tarile cu surplusuri bugetare din zona euro sa treca la politici mai putin restrictive a fost sugerata inca din 2011 de Martin Feldstein (2011) de la Harvard University si a fost mentionata in discursurile fostului presedinte al BCE, Mario Draghi, si actualului presedinte, Christine Lagarde. Mai recent, Lorenzo Bini Smaghi (2021), fost membru executiv in Board-ul BCE pana in noiembrie 2011, a criticat abordarea de tipul „o disciplina fiscala mai stricta pentru toate tarile”, spunand ca afirmatiile lui Schauble au fost facute cu scopul de a presa tarile cu datorii inalte de a reduce deficitele bugetare si de a evita hazardul moral, adica pentru a se intoarce la abordarea existenta in perioada de dinainte de pandemia de COVID-19, perioada pe care, in viziunea lui Smaghi, Schauble o considera „normala”, dar ca acea abordare a fost eronata, caci, asa cum aratau datele din 2019, a dus la o inflatie joasa, la surplusuri de cont curent si la incetinirea cresterii economice. Smaghi considera ca intoarcerea la normalitate vizeaza nu numai tarile cu datorii inalte, dar si tarile „care au furnizat invariabil politici fiscale excesiv de restrictive, astfel creand un mix de politica neechilibrat in zona euro”.

Este clar ca cele doua abordari sunt foarte diferite. Una propune o disciplina fiscala mai stricta pentru toata lumea, prezumand, probabil, ca echivalenta Ricardo-Barro functioneaza si astfel politicile fiscale austere pot fi expansioniste. Cealalta propune o acomodare a politicilor fiscale prin cresterea disciplinei in tarile cu datorii relativ inalte (ceea ce nu inseamna neaparat o disciplina fiscala „mai stricta”, cum cere prima solutie) si relaxarea disciplinei in tarile care au promovat politici excesiv de restrictive, ceea ce poate sa insemne, depinzand de magnitudinea ajustarii, chiar o „expansiune fiscala concertata”.

Fiecare dintre cele doua solutii invoca potentialul celeilalte de a distruge „tesutul social”. In viziunea primei abordari, tesutul social este distrus deoarece fara o disciplina bugetara mai stricta, continuarea cresterii datoriilor publice flancate de masuri monetare va duce la inflatie. In cealalta abordare, indiferent la care dintre cele doua nuante mentionate ne-am referi, exact incapacitatea de a atinge tinta de inflatie si, implicit, pe cea de ocupare este ruta pe care se poate distruge tesutul social.

Pentru a stabili care abordare este adecvata trebuie identificata corect problema pe care una sau alta din aceste abordari s-ar presupune ca ar rezolva-o. Desi nu este neaparat evident, odata identificata solutia corecta, apare si intrebarea daca este posibil a fi aplicata in zona euro. In continuare, scopul acestui articol este sa ofere un cadru care sa permita identificarea unor repere pentru a judeca toate aceste aspecte.

Identificarea problemei trebuie sa plece de la solutia data de catre zona euro trilemei de politica macroeconomica (sau asa-numitei probleme a trinitatii imposibile). Trilema spune ca pot fi selectate si mentinute in mod sustenabil doar doua din trei scopuri de politica macroeconomica: rata de schimb fixa, mobilitatea capitalurilor si politica monetara autonoma. In zona euro, solutia data trilemei a insemnat alegerea pentru fiecare stat-natiune a unei rate de schimb fixe (de fapt o singura moneda pentru toti, si anume euro) si a liberei circulatii a capitalurilor si, ca o consecinta logica a celor doua alegeri, renuntarea la politica monetara la nivelul tarilor participante la uniunea moneata.

Desi obiectivul la care se renunta este o consecinta interna logica ce rezulta din trilema[1], alegerea trilemei insesi este determinata, sau ar trebui sa fie determinata de cauze externe acestei logici. Cauzele externe sunt in natura lor socio-politice si tehnologice, primele predominand. Cohen (1966) si Obsfeld si Taylor (1997, 2003) includ intre aceste cauze competitia politica intre guverne, competitia politica in fiecare tara, ideologia si progresul cunoasterii. Ceea ce conteaza este ca solutia data trilemei este un rezultat al echilibrului dintre factorii mentionati. Aceasta nu inseamna ca solutia aleasa, desi este consistenta cu logica interna a trilemei, este o solutie din perspectiva unor factori exteriori trilemei. De exemplu, Bordo si James (2013) au aratat ca o solutie bazata pe rata de schimb fixa si capitaluri mobile sunt incompatibile cu stabilitatea financiara si chiar cu democratia.

Avand in vedere ca zona euro este o zona monetara cu state natiuni, nu o federatie, solutia trilemei poate fi in contradictie cu insusi „tesutul social” al diverselor natiuni. Desigur, notiunea de „tesut social” este prea vaga pentru a putea fi o variabila operationala. Dar daca intelegem prin tesut social o structura de preferinte referitoare la scopuri despre care publicul crede ca guvernele ar trebui sa le prioritizeze explicit sau implicit prin politicile sale, atunci se poate intelege cum solutia data trilemei ar putea fi in contradictie cu tesutul social.

Este probabil corect sa presupunem ca fiecare membru al societatii are preferinte referitoare la ceea ce crede ca ar trebui sa fie „obiective” care ar trebui parametrizate cu o anumita prioritate in politicile economice si sociale. Aceste preferinte sunt reflectarea unui numar mare de factori adanci culturali, sociali, economici, educationali, cognitivi (deplasari cognitive), institutionali (inclusiv starea competitiei si increderea in institutii), ideologici, politici si geo-strategici. Astfel, diversitatea preferintelor este foarte mare si pare ca cu greu ar putea fi descrisa intr-un mod operational care sa indice ce obiective si cu ce ordine de prioritate ar trebui sa aiba guvernele. Totusi, in democratii liberale, exista un proces politic prin care se face o verificare intre preferintele votantilor si perceptiiile lor individuale despre preferintele pe care le au politicienii referitor la obiectivele de interes pentru votanti si la prioritizarea acestora. Votantii trimit in parlamente partide si politicienii despre care cred ca au preferinte si prioritati similare cu ale lor (Croitoru, 2018 si 2021).

Guvernele ar trebui, astfel, sa reflecte in obiectivele lor si in prioritizarea acestora in primul rand structura preferintelor majoritatii celor care au votat si abia in al doilea rand concordanta acestor obiective cu circumstante economice curente sau anticipate. Crum (2013) arata ca guvernele isi transfera preferintele politice in politici economice prioritizand intre obiective referitoare la crestere economica, solidaritate sociala si sustenabilitate. Desi sunt acordati de guverne, coeficientii de importanta pentru aceste obiective sunt rezultatul intersectiei a foarte multe preferinte individuale adanci referitoare la cele trei obiective. De aceea am putea spune ca structura acestor coeficienti aproximeaza „tesutul social”. Aceste preferinte se schimba foarte greu. Structura de preferinte poate fi deplasata intr-o tara catre un anumit obiectiv, in defavoarea celorlalte doua, iar in alta tara poate fi exact invers. Tarile uniunii monetare pot avea prioritizari foarte diferite referitor la cele trei obiective, o convergenta a acestora fiind foarte dificil de realizat pentru ca ele au radacini in parametrii adanci la care m-am referit.

In final, pentru ca structura efectiva a coeficientilor de importanta acordati celor trei obiective reflecta structura unor preferinte adanci, ea actioneaza ca un filtru pentru cerintele pietelor referitor la competitivitate. Aceste cerinte trebuie sa poata trece de acest filtru exercitat de „tesutul social”, pentru a putea fi transpuse in parametri ai politicilor economice ale guvernelor. Acolo unde structura este permisiva (de exemplu deplasata in favoarea obiectivului referitor la sustenabilitate), competitivitatea ar trebui ca in conditii de echilibru sa se reflecte intr-o stabilitate a costurilor reale unitare ale muncii (RULC). In schimb, o deplasare in favoarea obiectivelor referitore la crestere si solidaritate, care ar contribui la mentinerea economiei „departe de echilibru”, competitivitatea ar putea fi erodata prin cresterea costurilor unitare ale muncii. Intr-o uniune monetara in care preferintele adanci sunt similare intre tari si favorizeaza sustenabilitatea politicilor, costurile reale unitare ale muncii ar trebui sa convearga.

La nivelul economiei, RULC este o marime ale carei variatii sunt relativ mici si daca presupunem ca raportul dintre populatia ocupata si angajati este constant, reprezinta exact raportul dintre compensatiile nominale ale muncii si PIB nominal. Alternativ, RULC este raportul dintre salariul real si productivitate, sau raportul dintre costurile nominale unitare ale muncii (NULC) si deflatorul PIB. Cu alte cuvinte, la nivelul economiei, NULC arata ce compensatii nominale unitare a primit factorul munca pentru a produce o unitate reala de PIB.

Din moment ce PIB real depinde de factori reali (capital, munca, grad de competitie pe piete), rezulta ca NULC sunt in plus influentate de inflatia bunurilor de consum, iar RULC, in calculul carora intervine si deflatorul PIB sunt influentate atat de inflatia bunurilor de consum cat si de inflatia bunurilor intermediare. Astfel ajungem la concluzia ca in masura in care structura preferintelor adanci rezulta intr-o atitudine favorabila inflatiei, ea defavorizeaza competitivitatea, si invers.

Cand au ales sa aiba o moneda unica, tarile participante au renuntat la posibilitatea ca deprecierea sa compensese erodarea competitivitatii pe care o produce cresterea mai rapida a salariilor comparativ cu productivitatea. Alegand o moneda unica si libera circulatie a capitalurilor si renuntand la politica lor monetara, tarile zonei euro au ales de fapt sa creasca dependenta zonei (a rezultatului schimburilor lor economice, reflectate in magnitudinile conturilor lor curente) de competitivitatea individuala a fiecarei tari, asa cum este ea reflectata de costurile nominale ale muncii si de deflatorii din diverse tari. Ipoteza care a stat la baza acelei alegeri a fost ca o ancora nominala unica si competitia din interiorul zonei vor asigura convergenta ratelor de crestere a preturior si a salariilor, astfel contribuind la convergenta competitivitatii tarilor participante. Cu alte cuvinte s-a presupus ca va exista o convergenta a atitudinilor fata de inflatie.

Dar exact aceste atitudini sunt greu de schimbat. In tesutul social al zonei euro sunt prezente atitudini diferite fata de inflatie. Putem prezenta segregarea atitudinilor fata de inflatie comparand inflatia in tari care erau membre ale zonei euro inca din 1999, plus Grecia, care a devenit mebru in 2000. In perioada 1999-2008, inflatiile HICP cumulate au fost 35,7 la suta in Irlanda, 35,5 la suta in Grecia, 34,3 la suta in Spania si 30,3 la suta in Portugalia. De cealalta parte, in aceeasi perioada, inflatia cumulata a fost 17,5 la suta in Germania, 20 la suta in Austria, 20,2 la suta in Franta, 23,3 la suta in Belgia, 24 la suta in Olanda si 25,0 la suta in Italia (Fig. 1). Dar, dincolo de aceste date recente, diferentele in inflatie au existat si in anii 1980 si 1990 (Regan, 2017).

Cand rata nominala a dobanzii este unica, asa cum este in zona euro pentru tarile participante, aceasta inseamna ca ratele reale ale dobanzilor sunt relativ mici pentru tarile in care exista o inclinatie pentru inflatie relativ inalta, si relativ mari pentru tarile cu inclinatie pentru inflatie relativ joasa.

Pentru perioada 1999-2008, cu atitudini diferite fata de inflatie, tarile zonei s-au segregat in tari cu surplusuri de cont curent, acolo unde inflatia a fost relativ mica, si tari cu deficite de cont curent, acolo unde inflatia a fost relativ mare. O exceptie a oferit-o Luxemburg, care desi a avut o inflatie cumulata de 30,9 la suta, similara cu a Portugaliei, a avut totusi un surplus de cont curent (Fig. 2 si Fig. 3). Aceasta inseamna ca zona monetara este divizata in tari cu datorii mari si tari cu datorii relativ mici.

Datele pe care le-am prezentat arata ca inainte de 2008, principala problema a zonei euro nu a constituit-o deficitele fiscale. Cu exceptia Greciei, intre tarile care erau membre ale zonei euro in 1999, doar Portugalia a avut o medie a deficitului bugetar de peste 3 la suta din PIB in perioada 1999-2008 (Fig. 4 si Fig. 5). Problema a fost lipsa convergentei in termenii inflatiei si ai competitivitatii, cu rezultatul segregarii zonei intre grupul tarilor cu surplusuri de cont curent si grupul tarilor cu deficite de cont curent.

Inainte de a discuta solutia la problema de fond a zonei euro este util sa reamintim unele paralele intre solutiile date trilemei de politica monetara in regimul standardului aur, asa cum a functionat el in perioada sa de glorie (1873-1913), si in zona euro. Ca si zona euro, standardul aur avea rate de schimb fixe intre economiile participane, cu deosebirea ca in standardul aur, monedele erau acoperite in aur. In ambele cazuri, capitalurile circulau liber. In fine, pe linia asemanarilor, ca si acum in zona euro, participantii la standardul aur erau state-natiuni, cu putere economica diferita.

Deosebirea vine in principal de la politica monetara. Sub standardul aur din perioada mentionata, politica monetara nu avea obiective referitoare la stabilitatea preturilor, a productiei sau a ocuparii fortei de munca. Politicile monetare ale tarilor asigurau stabilitatea ratelor de schimb, iar bancile centrale trebuiau sa asigure variatia cantitatii de bani din economie in linie cu variatia cantitatii de aur monetar. Tarile cu deficit de cont curent pierdeau aur, astfel ca bancile centrale erau nevoite, conform regulilor standardului, sa asigure cresterea ratelor dobanzilor pentru a reduce inflatia si a creste competitivitatea economiei, astfel ca deficitele de cont curent se reduceau si cantitatea de aur ce acoperea moneda revenea in limitele statutare. In schimb, tarile cu surplusuri de cont curent castigau aur, astfel ca bancile centrale asigurau reducerea ratelor dobanzilor pentru a permite o crestere a preturilor si, astfel, o reducere a competitivitatii economiei si a surplusurilor de cont curent. Standardul aur era un mecanism de asigurare a convergentei atitudinilor fata de inflatie si competitivitate.

Zona euro duce lipsa de un mecanism care sa asigure o convergenta a atitudinilor tarilor participante fata de inflatie si competitivitate. Spre deoasebire de standardul aur, si spre dezavantajul sau, zona euro are o singura politica monetara zonala, dar transmiterea ei este realizata de catre institutii (reguli, mai slabe sau mai tari) si organizatii afectate de preferinte foarte diferite referitoare la obiectivele privind sustenabilitatea, solidaritatea si cresterea economica, care sunt mai degraba nationale. Impreuna, politica monetara unica, regulile fiscale mai stricte ale zonei euro si masurile dezvoltate pentru flexibilizarea pietei muncii nu sunt suficiente pentru a schimba, cel putin nu pe un orizont rezonabil de timp, aceste preferinte care se reflecta in atitudini diferite fata de inflatie, care in cele din urma duc la diferente de indatorare, in special la nivelul sectorului privat.

Cand zona euro se confrunta cu dificultati economice, reducerea dezechilibrelor din tarile cu deficit de cont curent se poate face prin devalorizari interne, adica prin reduceri directe ale salariilor sau a costurilor indirecte ale ocuparii fortei de munca. Problema cu aceasta solutie este aceea ca, pe de o parte, desi stimuleaza exporturile, ea reduce cererea interna, astfel ca eficacitatea ei poate fi scazuta, lasand cererea totala la niveluri relativ scazute.

Aceasta face necesar din perspectiva tarilor care sunt nevoite sa apeleze la aceasta solutie, sa sprijine cererea prin relaxari fiscale. Aceste tari vor fi in principiu impotriva unei reveniri la o disciplina fiscala mai stricta. Pe de alta parte, nevoia pentru devalorizari interne ar fi mai mica, iar eficienta devalorizarilor interne ar fi mai mare daca tarile cu surplus de cont curent ar relaxa disciplina fiscala, marind cererea pentru exporturile tarilor cu deficit, sau ar creste inflatia, ceea ce s-a dovedit o sarcina dificila dupa criza din 2008. Dar si aici intervine o dificultate majora, mentionata adeseori: dimensiunile necesare pentru relaxarea fiscala sau cresterea inflatiei in tari ca Germania ar putea fi suficient de mari pentru a intra in conflict fie cu regulile fiscale, fie cu obiectivul BCE de a stabiliza preturile, sau ar putea intra in conflict cu diverse prevederi legale. In Fig. 6 si Fig. 7 se vede ca ajustarile in costurile unitare ale muncii (nominale sau reale) au venit in principal de la tarile care au fost nevoite sa creasca competitivitatea. Datele nu arata un proces simetric, in care tarile cu surplusuri de cont curent inflateaza si cele cu deficite de cont curent fac ajustari interne.

Standardul aur a fost un sistem monetar care a aparut in urma actiunii umane, dar nu a fost proiectat de om, adica a fost rodul ordinii spontane. El a fost doar consfintit in tratate. Zona euro este rodul actiunii umane si a fost proiectata de om. Sistemul aur a continut un mecanism care sa asigure ca la procesul de ajustare participa atat tarile cu deficit, care aveau nevoie sa produca devalorizari interne si dezinflatie temporara pentru a-si creste competitivitatea si a ramane actori credibili in sistem, cat si de tarile cu surplus, care aveau nevoie sa produca inflatie, pentru a-si reduce competitivitatea, astfel incat, impreuna cu tarile cu deficit de cont curent sa asigure convergenta atitudinilor fata de inflatie si competitivitate prin acomodari reciproce, care sa perpetueze sistemul.

Zona euro a fost proiectata cu credinta ca o politica monetara unica, reguli fiscale stricte si liberalizarea pietei muncii vor asigura convergenta atitudinilor fata de competitivitate doar prin cresterea mereu mai rapida a competitivitatii celor mai putin competitivi. Ea nu are un mecanism care sa asigure un proces de convergere a competitivitatilor prin acomodari reciproce. Daca ar exista, acest mecanism ar duce la erodarea competitivitatii in tarile cu surplusuri de cont curent si la cresterea competitivitatii in tarile cu deficit de cont curent. Ca parte a acestui mecanism, tarile cu surplusuri de cont curent ar utiliza relaxari fiscale pentru a inflata economia si tarile cu deficite de cont curent ar creste disciplina fiscala.

Fara mecanismul de convergenta prin acomodari reciproce, partea covarsitoare a ajustarilor se va realiza prin devalorizari interne si prin deflatie in tarile cu deficite de cont curent ale zonei euro, care, asa cum am subliniat mai sus, ar putea rezulta intr-un nivel relativ scazut al cererii interne, ceea ce genereaza imediat interesul politicienilor de a suplini deficitul de cerere privata prin expansiuni ale cheltuielilor publice. La acest aspect m-am referit mai sus afirmand ca existenta a doua abordari foarte diferite referitoare la mix-ul de politica macroeconomica ce ar trebui urmat in zona euro nu ar trebui sa fie o surpriza.

Politica monetara unica poate asigura o inflatie medie a zonei la niveluri relativ mici si stabile, dar problema ei de fond este si va ramane aceea ca uniunea monetara este si poate ramane segregata din perspectiva atitudinilor fata de inflatie, ceea ce genereaza dezechilibre de cont curent in interiorul zonei monetare in perioade de expansiune si devalorizari interne in perioadele de recesiune. Parafrazandu-l pe Hayek putem spune ca inflatia medie ascunde multe procese.

Concluzia mea este ca indiferent ce va prevala in viitorul apropiat intre „disciplina bugetara mai strica pentru toata lumea” si „expansiune fiscala concertata”, problema acestei alegeri este condamnata sa se repete. Ironia este ca, asa cum am ilustrat cu cifre, nu disciplina fiscala este sursa problemei, ci incompatibilitatea care poate aparea intre obiectivul integrarii monetare si statele-natiuni. In teorie, intre cele doua ar putea fi o compatibilitate atat timp cat aceste state ar concura intre ele pentru a castiga increderea pietelor (Rodrik, 2000), ceea ce ar asigura conditiile care sa duca la convergenta atitudinilor fata de inflatie si competitivitate.

Standardul aur a asigurat aceasta cerinta prin faptul ca spiritul care domina atunci societatea a permis acesteia sa aiba ca obiectiv pastrarea libertatii politicilor fata de interventia guvernelor, si nu obiective referitoare la stabilitatea ocuparii si a productiei sau la egalitatea economica. Pentru cei care au inteles in profunzime ca economia nationala este ordine spontana, nu o organizatie economica, este imediat acceptabil ca exact stradania de a atinge acele obiective este, pe termen mai lung, mai degraba cauza instabilitatii.

Zona euro ar putea sa ramana compatibila cu state-natiuni doar daca toate tarile ar lupta pentru a promova un rol crescut pentru piete in administrarea economiei. Aceasta ar insemna ca toate statele membre sa lupte pentru disciplina monetara stricta, guverne suple si disciplinate fiscal, impozite relativ mici, legislatie flexibila a muncii, reglementari care, renuntand la „proiectarea umana”, doar consfintesc bunele practici ale pietei etc. Prin aceasta nu spun nimic nou si nici nu comit vreo erezie, caci parintii fondatori au avut in vedere exact aceste premise cand au discutat initial de zona monetara. Toate acestea sunt cerinte stricte atunci cand regimul monetar se bazeaza pe rate de schimb fixe intre tari sau pe o singura moneda si sunt necesare pentru a izola in statele mebre politicile economice de influenta politica, astfel incat sa se asigure premisele convergentei inflatiei si competitivitatii.

Din pacate, zona euro a incercat sa mentina compatibilitatea dintre obiectivul integrarii monetare si statele-natiuni prin crearea unui cadru comun de politici a caror implementare (exceptand politica monetara) ramane sub controlul statelor-natiuni. Aceasta implica pe de o parte un proces decizional in care rolul statelor cu surplusuri este, datorita rolului lor de creditori, predominant, iar pe de alta parte implica mecanisme si institutii de supraveghere ce instituie obiective cantitative si proceduri de reducere a devierilor de la acestea ce trebuie urmarite de o birocratie tehnocrata. Aceasta solutie este in esenta interventionista, si nu reprezinta acea competitie pentru crearea conditiilor care sa asigure pietei un rol mai mare in asigurarea convergentei atitudinilor referitoare la inflatie si competitivitate, adica a compatibilitatii dintre obiectivul integrarii monetare si statele-natiuni.

Din pacate, competitia pentru a lasa un loc mai mare pietei si competitivitatii, ca si spiritul care o anima, s-a alterat, astfel ca atitudinile fata de inflatie si competitivitate sunt segregate. Segregarea aceasta condamna zona euro ca in timpuri bune sa produca dezechilibre majore de cont curent in special in sectorul privat. In timpuri de criza, ajustarile vor fi suportate, prin devalorizari interne, in special de tarile cu deficite de cont curent, astfel ca, in viziunea keynesista care predomina, unele tari vor trebui sa intervina masiv prin cresterea deficitelor bugetare pentru a compensa scaderea cererii private. Astfel, dezbaterea „disciplina bugetara mai strica pentru toata lumea” vs. „expansiune fiscala concertata” va reaparea dupa fiecare criza. Dezbaterea de care are insa nevoie zona euro si intreaga Uniune Europeana este daca nu cumva guvernele au devenit economic prea mari, mai ales pe ruta cresterii cheltuielilor sociale, intrand in contradictie cu integrarea monetara si cu rolul pe care aceasta l-ar putea juca pe drumul crearii uniunii politice si fiscale in intreaga Uniune Europeana.