Principiul „poluatorul plateste” impune ca poluatorii sa suporte costurile poluarii pe care o provoaca, dar, potrivit unui raport special publicat astazi de Curtea de Conturi Europeana, in UE acest lucru nu se intampla intotdeauna. Desi principiul este, in general, reflectat in politicile de mediu ale UE, acesta nu acopera inca toate situatiile si aplicarea sa variaza atat de la un sector la altul, cat si de la un stat membru la altul. Curtea subliniaza ca, in consecinta, uneori sunt folositi bani publici pentru finantarea actiunilor de curatare in loc sa fie folositi banii celor care polueaza.In UE, aproape 3 milioane de situri sunt potential contaminate, in principal ca urmare a activitatii industriale si a tratarii si eliminarii deseurilor. Sase din zece corpuri de apa de suprafata, cum ar fi raurile si lacurile, nu sunt intr-o stare chimica si ecologica buna. De asemenea, poluarea aerului, care reprezinta un risc major pentru sanatate in UE, afecteaza vegetatia si ecosistemele. Toate acestea genereaza costuri semnificative pentru cetatenii UE. Potrivit principiului „poluatorul plateste”, poluatorii sunt responsabili pentru poluarea pe care o provoaca si pentru daunele aduse mediului. Costurile asociate poluarii ar trebui sa fie suportate de poluatori, nu de contribuabili.
„Pentru ca ambitiile UE mentionate in Pactul verde al UE sa se concretizeze in mod eficient si echitabil, este necesar ca poluatorii sa plateasca pentru daunele pe care le provoaca mediului”, a declarat domnul Viorel Stefan, membrul Curtii de Conturi Europene responsabil de acest raport. „Pana in prezent insa, contribuabilii europeni au fost mult prea des obligati sa suporte costurile pe care ar fi trebuit sa le plateasca poluatorii.”
Curtea a constatat ca principiul „poluatorul plateste” este unul dintre principiile esentiale care stau la baza legislatiei si a politicilor de mediu ale UE, dar ca acesta este aplicat in mod inconsecvent si in masuri diferite. Chiar daca Directiva privind emisiile industriale acopera cele mai poluante instalatii, majoritatea statelor membre inca nu trag la raspundere industriile atunci cand emisii permise provoaca daune mediului. Directiva nu impune industriilor nici sa suporte costurile impactului poluarii reziduale, care se ridica la sute de miliarde de euro. In mod similar, legislatia UE privind deseurile incorporeaza principiul „poluatorul plateste”, de exemplu prin „raspunderea extinsa a producatorilor”, dar Curtea observa ca adesea sunt necesare investitii publice semnificative pentru a acoperi decalajul in materie de finantare.
Poluatorii nu suporta integral nici costurile legate de poluarea apei. De obicei, gospodariile din UE suporta cea mai mare parte a costurilor, desi consuma doar 10 % din apa. Principiul „poluatorul plateste” ramane dificil de aplicat in cazul poluarii care provine din surse difuze, in special din agricultura.
Foarte frecvent, contaminarea siturilor s-a intamplat cu atat de mult timp in urma incat poluatorii nu mai exista, nu pot fi identificati sau nu pot fi trasi la raspundere. Aceasta „poluare istorica” este unul dintre motivele pentru care UE a trebuit sa finanteze proiecte de remediere care ar fi trebuit sa fie platite de poluatori. Si mai rau este faptul ca banii publici ai UE au fost de asemenea folositi contrar principiului „poluatorul plateste”, de exemplu atunci cand autoritatile din statele membre nu au reusit sa asigure respectarea legislatiei privind protectia mediului si sa ii oblige pe poluatori sa plateasca.
In sfarsit, Curtea subliniaza ca, in cazul in care intreprinderile nu dispun de o garantie financiara suficienta (de exemplu, o polita de asigurare care sa acopere raspunderea pentru mediul inconjurator), exista riscul ca respectivele costuri de decontaminare a mediului sa ajunga sa fie suportate de contribuabili. Pana in prezent, doar sapte state membre (Republica Ceha, Irlanda, Spania, Italia, Polonia, Portugalia si Slovacia) impun prezentarea unei garantii financiare pentru toate obligatiile de mediu sau pentru unele dintre acestea. La nivelul UE insa, astfel de garantii nu sunt obligatorii, ceea ce in practica inseamna ca contribuabilii sunt obligati sa intervina si sa plateasca costurile de decontaminare atunci cand o intreprindere care a cauzat daune mediului devine insolvabila.
