Radu Craciun: Lipsa de credibilitate, numitorul comun al policrizei actuale

Un nou termen este acum la moda pentru a caracteriza contextul complex in care ne aflam: policriza. Binecunoscutul economist Larry Summers, fost Secretar al Trezoreriei SUA si presedinte al Universitatii Harvard, intr-un interviu din Financial Times, atribuia paternitatea termenului lui Adam Tooze, un istoric englez profesor la Universitatea Columbia.

Termenul de policriza isi propune sa surprinda o combinatie unica de evolutii care au loc simultan si care se potenteaza reciproc. Pana la urma, cu astfel de evolutii lumea s-a mai confruntat: tensiuni geopolitice, razboaie, crize economice, puseuri inflationiste, instabilitate politica. Insa iata-le acum pe toate prezente impreuna, riscand sa destabilizeze ordinea economica si geopolitica mondiala.

Confruntati cu o situatie atat de grava si in acelasi timp exceptionala, intrebarea este: de unde a pornit totul? Care au fost cauzele care ne-au adus aici?

Iar raspunsul meu, poate paradoxal, este ca toate aceste evolutii din zone atat de diverse, economice, politice, militare, au de fapt un numitor comun: lipsa de credibilitate.

 

In ultimii ani am fost martorii unui proces intens de repozitionare a Chinei in raport cu tari si regiuni geografice din proximitatea sa. Iar aici ma gandesc la tensiunile generate de pretentia de a controla Marea Chinei de Sud, ignorand aspiratiile altor sase tari din regiune, sau la tensiunile izvorate din amenintarile constante la adresa Taiwanului. In ultimul deceniu, aceasta noua statura de putere regionala necontestata pe care si-a creat-o China a facut ca, alaturi de Rusia, sa apara un nou important pol de putere care contesta rolul SUA de putere globala.

Aceste evolutii au fost vazute de Rusia ca o oportunitate istorica, ceea ce a incurajat-o sa solicite o acceptare a largirii sferei sale de influenta si retragerea prezentei NATO din Estul Europei.

Ar fi trebuit sa surprinda astfel de evolutii? Poate ca nu, daca depanam timpul inapoi. Sa ne amintim de retragerea economica si politica a SUA din Asia, initiata de presedintele Trump, sau de relatia amicala si admiratia pe care acesta o avea pentru presedintele Putin. In tot acest timp, dependenta economica a Europei fata de Rusia nu a facut decat sa creasca, atat din perspectiva importurilor (de gaze), cat si din perspectiva exporturilor sau a investitiilor straine directe.

Toate aceste tendinte au fost asezonate cu discutii din ce in ce mai serioase care puneau sub semnul intrebarii soliditatea angajamentului SUA fata de NATO sau promovau ideea unei armate europene care sa fie mai putin dependenta de aliatul american. NATO devenea din ce in ce mai slaba.

Timp de decenii, majoritatea aliatilor SUA au aspirat la si s-au bucurat de beneficiile protectiei politice si mai ales militare oferite de aceasta superputere. Pe lista beneficiarilor s-au aflat Germania, Europa Centrala si de Est, tarile din Orientul Mijlociu, Japonia, Coreea de Sud, iar lista ar putea continua. Incet dar sigur, SUA a ajuns in situatia unei misiuni imposibile in conditiile in care aparitia de noi centre de putere regionala crestea lista concurentilor sai geopolitici, formata acum din tari precum Rusia, China, Iran sau Coreea de Nord.

Si ca sa intelegem situatia din ce in ce mai complexa careia SUA trebuia sa-i faca fata, va propun o tema de meditatie: ce s-ar fi intamplat daca in timp ce Rusia ataca Ucraina, China ar fi atacat Taiwanul?

Aceasta “slabiciune” relativa a SUA este sesizata in mod corect intr-un articol intitulat “The overstretched superpower “, publicat in ianuarie 2022 de profesorul Hal Brands in revista Foreign Affairs. In articol, autorul sublinia ca Statelor Unite le va fi imposibil sa continue sa aiba o strategie de aparare in profund dezechibru cu politica externa pe care o sustin.

In contextul razboiului rece, SUA a avut o strategie de aparare care presupunea capacitatea de a duce doua razboaie regionale majore: Uniunea Sovietica si un al doilea stat. Odata cu trecerea anilor, a devenit din ce in ce mai evident ca sustinerea a doua razboaie in paralel nu mai este realista. La inceputul anilor 2010, in contextul limitarilor bugetare, noua strategie a fost aceea a razboiului “unu-plus”, prin care se viza infrangerea unui agresor major si blocarea celui de-al doilea. In cele din urma, presedintele Trump a ajustat strategia la cea a castigarii unui singur razboi.

De fapt, de la aceasta slabire continua a capacitatii SUA de a proiecta o forta credibila in toate zonele din lume in care avea angajamente a plecat logica presedintelui Putin. Convingerea sa a fost ca focalizandu-se in primul rand pe China, SUA va fi dispusa sa accepte retrasarea zonelor de influenta pe care Rusia o realiza prin forta armelor.

Asa cum profesorul Brands remarca, “istoric, supraputerile au sfarsit prin a fi obligate sa faca alegeri dificile pentru a face fata dezechilibrelor dintre angajamente si capacitate”. Un astfel de dezechilibru nu a fost benefic pentru credibilitatea SUA si a aliantelor pe care le conducea.

 

In contextul globalizarii, am vazut in ultimele doua decenii o decuplare a agendei clasei politice din tarile dezvoltate de agenda marelui public. In conditiile in care migrarea capitalului transforma tarile emergente si elitele mondiale in principalii castigatori ai globalizarii, clasa de mijloc a tarilor dezvoltate devenea un perdant evident. Era “elefantul din camera” pe care politicienii se prefaceau ca nu il vad, ingrijorarile maselor negasindu-si loc in programele electorale ale partidelor si politicienilor consacrati.

O astfel de decuplare a facut ca, folosind arma votului, populatia sa isi caute dreptatea si “solutiile”. Astfel s-a ajuns la iesirea Marii Britanii din UE, aducerea la putere a presedintelui Trump sau ascensiunea spectaculoasa pe care au cunoscut-o partide populiste sau de extrema dreapta in tari precum Franta, Germania sau Italia. In final s-a creat o situatie paradoxala, definita de Financial Times ca o “normalizare” a prezentei partidelor de extrema dreapta in peisajul politic, printr-o reprezentare substantiala in parlamente, utilizarea sprijinului lor politic sau utilizarea unora dintre sintagmele lor de catre principalele partide, in cautarea alegatorilor pierduti.

Cel mai recent argument in sprijinul ideii de decredibilizare a clasei politice din Occident este criza titlurilor de stat britanice, unde anuntul unui program de sprijin fiscal fara o fundamentare adecvata a dus la o criza majora de incredere in politicile guvernului britanic, o reactie pe care multi analisti o considera ca avand precedent doar in randul tarilor in curs de dezvoltare.

Un alt simptom al lipsei de credibilitate politica ne este oferit de Franta, unde The Telegraph constata un declin constant economic, social si educational. De altfel, intr-un sondaj IPSOS realizat acum cativa ani, francezii se dovedeau a fi cei mai pesimisti dintre cele 25 de tari care au fost analizate. 90% dintre francezi considerau ca tara lor se indreapta intr-o directie gresita, in comparatie cu 60% dintre respondentii americani sau britanici.

Credibilitatea politica a principalelor partide si lideri ai lumii occidentale se afla intr-un declin pronuntat.

 

“Economia nu este o stiinta exacta. Este o combinatie intre arta si elemente de stiinta”, spunea Paul Samuelson, primul american care a castigat premiul Nobel pentru Economie. Aparent, este elementul esential pe care marile banci centrale l-au ignorat in momentul in care au declansat o campanie initial motivata si, ulterior, excesiva de relaxare cantitativa, prin care au crescut dincolo de orice imaginatie masa monetara.

In razboaie, minimizarea pagubelor colaterale in cazul utilizarii unor bombe puternice presupune folosirea unor echipamente de ghidare de inalta precizie. Bancile centrale nu aveau decat o “busola”, iar asta nu le-a impiedicat sa foloseasca timp de mai mult de un deceniu “arma atomica” a relaxarii cantitative.

In pofida lipsei unor modele economice care sa furnizeze o evaluare exacta a consecintelor, in perioada pandemiei marile banci centrale au triplat, in comparatie cu criza din 2008, cantitatea de bani tiparita pentru ajutorarea propriilor guverne si preintampinarea unei recesiuni. Practic, ele au subestimat puterea revenirii economice pe care erau pe cale sa o produca mana in mana cu guvernele, care au folosit cu larghete banii oferiti.

Socul cererii a indus tensiuni majore in lanturile de aprovizionare mondiale, pe piata energiei sau pe piata muncii. Criza energetica indusa de razboi nu a facut decat sa se suprapuna peste aceste tendinte deja existente.

Inflatia a explodat. Stabilitatea preturilor, obiectivul primordial al tuturor bancilor centrale, era grav afectata si, odata cu ea, si credibilitatea acestora.

 

Din punctul de vedere al credibilitatii geopolitice, am asistat in ultima perioada la schimbari importante: intarirea substantiala a aliantelor militare existente (NATO, QUAD – formata din SUA, India, Australia si Japonia) dar si aparitia unora noi (AUKUS – Australia, Marea Britanie si SUA). Pe de alta parte, aliatii importanti ai SUA au incetat sa mai aspire la un “pranz gratuit” si au decis cresterea cheltuielilor lor militare, exemple notabile in acest sens fiind Germania si Japonia.

Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a avut rolul unui catalizator pentru NATO, care a devenit principalul punct de sprijin al apararii ucrainiene. SUA si-a asumat detasat principalul rol, furnizand asistenta militara, financiara si umanitara estimata la 50 de miliarde de dolari.

Pe de alta parte, exista deja semne care sugereaza ca lectia dependentei excesive a Europei fata de Rusia este acum luata in considerare pentru a evita, in mod similar, o dependenta excesiva fata de China. Lumea pare sa se miste incet, dar sigur, de la globalizare la o regionalizare bazata pe interese comune de securitate si valori comune, de la “off-shoring” catre “friend-shoring”.

Preocuparile legate de costul unor astfel de miscari par sa fie contrazise de o analiza din 2021 a Boston Consulting Group, care a estimat ca productii mai regionalizate ar adauga doar 2% la costul unui automobil de 35.000 de dolari, 1% la pretul unui smartphone sau 3% la pretul unei case de 200.000 de dolari.

Daca pe aceasta dimensiune vestile sunt bune, credibilitatea politica interna a liderilor tarilor dezvoltate ramane insa un motiv de preocupare. Nu par sa existe semne convingatoare care sa sugereze ca criza de leadership politic european va fi rezolvata prea curand. Europa ofera inca imaginea unor guverne mai degraba slabe, care se bazeaza pe aliante fragile, ceea ce le face incapabile sa beneficieze de un sprijin popular suficient de puternic pentru a inspira si a indica directia.

Fragmentarea politica nu doar ca se mentine, dar pare sa se accentueze in tari precum SUA, Franta, Germania, Marea Britanie, ceea ce sugereaza ca temerea mare nu ar trebui sa fie aparitia unor regimuri autocratice, ci mai degraba a instabilitatii politice si, la limita a anarhiei.

In sfarsit, pentru restabilirea credibilitatii lor, bancile centrale trebuie sa lupte acum cu toata convingerea. Iar readucerea stabilitatii preturilor este o lupta pe care nu-si pot permite sa o piarda. Par sa fie constiente de acest lucru si, in pofida neincrederii pietelor, par sa fie hotarate sa mearga cu cresterea dobanzilor pana la capat pentru a readuce inflatia la niveluri scazute.

O eventuala recesiune este vazuta a fi raul mai mic, in conditiile in care asteptarile inflationiste ale populatiei si ale decidentilor economici trebuie sa fie reancorate. Insa refacerea credibilitatii bancilor centrale va presupune si o indepartare de deciziile politice cu care au cochetat excesiv in contextul relaxarii cantitative. In perspectiva, aceasta ar trebui sa mai fie folosita doar in scopul evitarii aparitiei unor riscuri sistemice. Evitarea unui dezastru economic ar trebui sa fie singurul motiv pentru intoarcerea la relaxarea cantitiativa, ghidati fiind doar de un “compas”.

Realitatea ne-a aratat din nou ca, odata pierduta, credibilitatea se recastiga teribil de greu.