OPINII: Oprirea degradarii mediului sau ritmuri inalte de crestere economica?

Un economist traitor in anul 1970 nu ar fi avut vreun motiv sa se ingrijoreze de limitarea resurselor naturale (apa, aer, resurse energetice, minerale, lemn, hrana etc.). La acel moment, populatia globului, de 3,7 miliarde persoane, consuma exact resursele furnizate de planeta noastra, fara a afecta posibilitatea reinnoirii consumului in anii urmatori. Stiinta economica miza pe o crestere neingradita de vreo opreliste, iar o carte precum primul raport al Clubului de la Roma, „Limitele cresterii” (1972, Dennis Meadows si colaboratorii) era privita cel mult ca o curiozitate.

Fast-forward 50 de ani si acelasi economist ar vedea, in anul 2020, ca in jumatatea de secol scursa, populatia globului s-a dublat, iar consumul per capita a crescut de circa 4 ori (ceea ce ar fi necesitat resursele a vreo opt planete). Noroc cu progresul tehnologic, care a imbunatatit de circa 4,5 ori eficienta utilizari resurselor, astfel incat avem nevoie de doar (2*4)/4,5 = 1,75 planete pentru a duce stilul de viata din prezent. Din cele de mai sus, rezulta ca progresul tehnologic nu poate face fata, simultan, unei cresteri globale a populatiei si unei cresteri a consumului individual. Cel putin unul din cei doi factori (iar, la modul ideal, amandoi) trebuie limitati daca se doreste impacarea dezideratelor economice cu cele ecologice. Un alt mod de a spune acest lucru este ca, daca populatia Terrei ar fi ramas la nivelul din 1970, progresul tehnologic ar fi permis o crestere a consumului individual chiar mai mare decat cel constatat astazi, totul in cadrul resurselor furnizate de o planeta (nu de 1,75 planete, ca in prezent).

O modalitate de ilustrare alternativa este aceea de a calcula ziua de depasire a (resurselor) pamantului, “Earth overshoot day”. Dupa cum se vede din graficul alaturat, in 1970 aceasta zi ar fi cazut pe 30 decembrie (adica ne-am fi permis sa traim tot anul din resursele Terrei, fara a afecta consumul viitor); in 1990 ar fi fost in 15 octombrie (adica am fi avut nevoie de 1,25 planete pentru a sustine nivelul de consum de atunci); in 2020 va fi in jurul datei de 1 august (corespunzand unui consum de resurse a 1,75 planete Pamant).

Vestea buna este ca, asa cum se vede din grafic, de prin 2010 acest consum total nu a mai crescut (consumam anual resursele a 1,75 planete Pamant), probabil ca urmare a combinarii dintre progresul tehnologic, plafonarea populatiei in unele zone (precum Uniunea Europeana) si masuri de reducere a consumului individual promovate de miscarile ecologiste din statele dezvoltate.

Problema este ca economia globala nu s-a adaptat aproape deloc la aceste provocari, generate de resursele limitate:

stiinta economica nu incorporeaza in modelele sale limitarea cresterii cauzata de resurse neregenerabile. Milioane de economisti si miliarde de oameni cred in continuare ca un ritm de crestere economica perpetua de 1 la suta pe an intr-un stat dezvoltat sau de 3 la suta pe an intr-un stat emergent ar fi nesatisfacator (chiar daca populatia stagneaza sau creste mai incet, adica PIB/locuitor se imbunatateste);

metodele economice de productie, indeosebi din industrie, se bazeaza in continuare pe paradigma epuizarii resurselor neregenerabile existente; de ce sa treci la autoturisme ecologice atata timp cat mai exista o picatura de petrol in pamant?

asteptarile economice ale publicului sunt in continuare modelate de un comportament consumerist: telefoanele mobile si calculatoarele trebuie reinnoite la doi ani; automobilul la 5 ani si mobilierul la 10 ani (iar cele vechi pot sa ajunga la groapa de gunoi).

Intr-adevar, se pare ca economia este domeniul cel mai putin adaptat, atat teoretic cat si practic, sa faca fata noilor provocari. De aceea, totul trebuie regandit, incepand cu educatia din scoala primara, trecand prin marketing si modele macroeconomice si terminand cu formarea asteptarilor publicului. Cum sa faci acest lucru in cadrul economiei de piata, pastrand libertatea si democratia - iata marea provocare.

Situatia din prezent are printre cauze o serie de erori acumulate in timp si facute de economisti:

1. Ignorarea invataturilor lui Thomas Malthus („resursele sunt limitate”) si absolutizarea invataturilor lui Adam Smith („profitul este motivatia cresterii economice”). Intr-adevar Malthus a fost desconsiderat atunci cand predictiile sale, ca populatia va creste exponential, iar hrana va creste liniar inca de la inceputul secolului al XIX lea, nu s-au adeverit. De fapt, populatia avea sa intre pe o crestere exponentiala abia in secolul XX, iar progresele stiintifice din agricultura au tinut pasul mult timp cu aceasta. Dar intuitia de baza a lui Malthus ramane valabila: planeta aceasta are un potential agricol limitat si ea nu poate hrani un numar infinit de oameni (si, in orice caz, nu la calitatea de care se bucura cetatenii statelor dezvoltate, la care toti ceilalti aspira).

2. Eliminarea din stiinta economica a factorului „pamant” dintre determinantii cresterii economice. Economistii secolului al XVIII lea erau unanimi in a recunoaste ca o crestere economica depinde de trei factori: pamant (de fapt, toate resursele neregenerabile si regenerabile), forta de munca, tehnologie. In secolul XIX lea, factorul pamant (resurse) a fost inlocuit cu factorul capital, care in principiu poate fi multiplicat la infinit, creandu-se astfel iluzia cresterii economice perpetue.

3. Adoptarea optimismului tehnologic nelimitat, conform caruia orice problema economica poate fi solutionata prin intermediul tehnologiei. Desigur, energia revarsata de Soare asupra Terrei este mai mare decat toata energia consumata in acea zi din surse regenerabile si neregenerabile, dar exista mari probleme de captare si de stocare a acesteia. De asemenea, fuziunea atomilor de hidrogen ar putea reprezenta o solutie in viitorul indepartat, cand ar putea fi utilizata in conditii comerciale. Dar mai avem mult de asteptat pana atunci, la fel cum avem mult de asteptat cu mineritul de pe Marte (presupunand ca transportul mineralelor pe Pamant ar putea fi eficient economic). Intre timp, trebuie sa fim realisti si sa ne multumim cu resursele Terrei. Or, fara a subestima catusi de putin rolul progresului tehnologic, graficul de mai sus arata clar ca in ultimii 50 de ani acesta nu a putut contrabalansa efectul combinat al unei populatii marite si a unui consum individual crescut.

4. Considerarea de catre economisti a individului in primul rand ca producator (de crestere economica) si abia in subsidiar ca si consumator (de resurse neregenerabile). Aceasta atitudine se aseamana cu cea a taranilor din trecutul nu foarte indepartat, care aduceau pe lume multi copii deoarece ii vedeau in primul rand ca brate de munca, nu ca guri de hranit. Or, in secolul XXI, chiar si cel mai nevoias tanar din Africa Subsahariana viseaza la un trai decent, daca nu imbelsugat. In mod ironic, tentativa presedintelui Donald Trump de a stavili numarul imigrantilor latino-americani, desi este un nonsens economic (imigrantii ar ajuta cresterea economica), are sens din punct de vedere ecologic (de care presedintelui nu-i pasa): daca fiecare imigrant ar adopta modul de viata american, am avea nevoie de cinci planete Pamant pentru a-l satisface.

Mesajul ecologistilor, desi corect in principiu, nu a capatat tractiune din cauza unor greseli de abordare:

1. Semnalarea unor pericole in viitor (in 2050 sau chiar mai tarziu) nu are capacitatea de a declansa actiuni in prezent. Omului ii pasa doar teoretic de copiii si de nepotii sai si mai mult de propria (buna) stare. Dar ar fi corect sa spunem ca degradarea mediului si imputinarea resurselor ne afecteaza deja pe noi, cei din generatia actuala: incalzirea globala, topirea ghetarilor si cresterea nivelului oceanelor, desertificarea si lupta pentru resursele de apa, monopolul asupra unor minerale detinute de anumite state sunt fenomene prezente in viata noastra de zi cu zi. Accentul ar trebui mutat dinspre un viitor dramatic inspre un prezent deja dramatic.

2. Incercarea de a atribui 100 la suta din vina pentru incalzirea globala activitatilor umane este greu de dovedit stiintific si poate fi combatuta de negationisti. Or, important nu este daca omul se afla la originea a 100 la suta, 75 la suta, sau 50 la suta din incalzirea globala; important este ca, si daca contributia sa este doar o fractiune din total, tot are sens sa ia masuri pentru stoparea degradarii.

3. Incercarea de a estima in cat timp se vor epuiza anumite rezerve (de hidrocarburi, de metale etc.) este sortita esecului: mereu se vor descoperi noi zacaminte in zone greu accesibile sau pe fundul oceanelor, care vor impinge tot mai departe in viitor data epuizarii resurselor. Problema nu este acesta, ci trebuie recunoscut ca aceste resurse sunt finite si ca, in absenta refolosirii pe scara larga, va veni o zi cand ele se vor epuiza (zi pe care nu o poate estima nimeni cu precizie).

4. Gruparile si partidele ecologiste au dat adesea dovada de naivitate politica, imbratisand tot felul de cauze anti-establishment: dezarmare dusa pana la absurd; inchiderea centralelor nucleare; crestere economica bazata pe deficite; utilizarea criptomonedelor pentru a scapa de controlul statului etc. Toata aceasta panoplie de masuri le-a creat o imagine de neseriozitate, indepartand o parte mare a electoratului, altminteri sensibil la mesajul ecologist.

5. Nu intotdeauna a existat o concordanta intre vorbele si faptele unora din promotorii miscarii ecologiste. De exemplu, a devenit virala o fotografie a tinerei militante Greta Thunberg calatorind spre o conferinta cu o multime de bagaje. Dar nu trebuie sa fim ipocriti: mesajul este mai important decat atitudinile personale ale celor care il promoveaza. In definitiv, nu trebuie sa fii sfant pentru a impartasi mesajul ecologist.
Material realizat de Valentin Lazea, Economist șef al BNR