Lucian Croitoru, BNR: Scurta analiza a viitoarei crize in Romania

Nu stim cand si nu stim exact ce o va declansa, dar o criza financiara va veni in mod cert in vreuna din economiile mari ale lumii. Este imposibil in epoca moderna ca aceasta criza sa nu loveasca si Romania. Asa s-a intamplat in 1991, in 1997 si in 2008 si asa se va intampla si data viitoare. Acele drumuri parcurse spre acele crize ar fi trebuit sa ne invete ca impactul asupra economiei noastre a fost cu atat mai mare cu cat mai mari au fost dezechilibrele noastre interne si externe. De fiecare data, economia noastra a fost prinsa pe picior gresit, insemnand ca in perioadele care au precedat crizele, dezechilibrele macroeconomice fusesera amplificate de politici gresite. In mod particular, in fiecare perioada ce a precedat anii amintiti, politica noastra fiscala a promovat cresterea deficitelor bugetare, ceea ce insemna ca utilizarea ei in criza ce avea sa vina era aproape imposibila.

 

Nu am invatat acea lectie astfel incat, in prezent, suntem intr-o situatie similara. Desi s-au vazut semnale in ultimii 1-2 ani ca o eventuala recesiune sau criza financiara ar putea fi relativ aproape in unele economii relevante ale lumii, noi am permis deficitului nostru bugetar sa ramana relativ mare sau, asa cum s-a intamplat in primele cinci luni din acest an, chiar sa creasca. Deficitul bugetar este singurul element major care face perioada actuala similara cu perioadele care au precedat anii 1991 si 1997. Dar sunt si alte elemente care fac actuala perioada mult mai asemanatoare cu perioada care a precedat criza din 2008. Intre acestea, alaturi de deficitul bugetar mare, elementul major il constituie intrarile de capital, care tind sa aprecieze nominal leul. Exista insa si un element nou, si anume stufoasa si sufocanta reglementare macroprudentiala, a carei existenta se spera sa atenueze consecintele unei crize financiare asupra activitatii economice.

Multi analisti si politicieni cred ca masurile macroprudentiale vor face viitoarea criza mai usor de suportat si recesiunea mai blanda. Experientele din economiile dezvoltate din aceasta primavara ne-au aratat ca masurile respective nu au lucrat, si ca masuri ad hoc, de salvare a unor banci cu resurse neprevazute in acest scop au fost necesare pentru a evita generalizarea panicii. Ramane de vazut la ce evolutii vor da nastere masurile macroprudentiale si in ce masura pot ele fi eficiente in limitarea unei contagiuni in Romania, cand va fi cazul.

Pana atunci, capitalurile straine continua sa intre in tara (o componenta importanta sunt investitiile de portofoliu), iar deficitul bugetar creste peste nivelurile programate. Aici trebuie sa intervina guvernuI. Sensul interventiei ar fi acela de a face loc sectorului privat pentru dezvoltare, adica pentru a-si putea extinde investitiile. Pentru a fi mai clar, reamintesc ca intrarile de capitaluri contribuie la dezvoltarea sectorului privat, dar si la cresterea deficitului extern al acestui sector, care in acest fel adauga la deficitul de cont curent al tarii. Acesta din urma este suma dintre deficitul extern al sectorului privat si deficitul bugetar al guvernului. Pentru ca sectorul privat, care produce bunastarea noastra, sa poata mari propriul deficit prin cresterea mai rapida a investitiilor decat economisirile, fara ca totusi deficitul de cont curent al tarii sa creasca, guvernul ar trebui sa reduca deficitul bugetar. Cu alte cuvinte, sectorul bugetar ar trebui sa faca mai multe economisiri.

Daca nu face ajustarea la timp, guvernul va fi nevoit sa faca ajustari mai dure in timpul crizei. Intrarea economiei in criza va insemna ca productia va scadea de la un gap inflationist ce nu m-ar mira sa fie in prezent semnificativ peste 4 la suta, la un minim ce ar putea atinge, sa admitem, un minim de minus 4 la suta din PIB potential. Aceasta inseamna ca deficitul bugetar structural ar creste spre 7-7,5 la suta din PIB. Acel nivel, in acele conditii, va necesita actiuni dure de reducere, caci altfel aproape nimeni nu va dori sa-l finanteze, iar cei ce totusi ar face-o vor cere prime de risc foarte mari. Cu alte cuvinte, daca nu se va restrange acum cat este necesar, sectorul bugetar se va restrange mai mult mai tarziu, cum a fost nevoit sa faca si dupa criza din 2008.

 

Pe de o parte, pana la aparitia unei eventuale crize, intrarile de capitaluri vor continua sa exercite presiuni pentru aprecierea leului. Cu un leu prea apreciat, deficitul structural de cont curent va continua sa se deterioreze, reflectand pierderea de competitivitate externa. Din aceasta perspectiva, o reducere a ratei dobanzii ar ajuta in masura in care intrarile de capitaluri depind de diferentialul ratei dobanzii (diferenta dintre dobanda noastra si dobanda tarilor din care vin capitalurile). Pe de alta parte, in sectorul privat, cu un leu supraapreciat si cu inflatie relativ mare, creditul in valuta ar continua sa fie mai ieftin decat cel in lei, acesta fiind un motiv suficient pentru a continua sa creasca in ritmuri alerte, creand riscuri pentru stabilitatea financiara, dupa modelul deja cunoascut din perioada 2004-2008. Cresterea creditului in valuta nu ar putea fi temperata fara o reducere a ratei dobanzii. Mai mult, cu un deficit bugetar in crestere in sectorul public, anticipatiile inflationiste relativ mari din economie vor creste si mai mult, ceea ce ar cere o crestere a ratei dobanzii, pentru a le tempera. Astfel, politica monetara va continua sa se confrunte cu o dilema referitoare la ce ar trebui sa faca cu rata dobanzii, dilema care, probabil, va persista pana la aparitia unei crize la nivel global.

La fel ca in 2008, aparitia recesiunii nu va insemna ca banca centrala va putea reduce rata dobanzii imediat si abrupt. Ca si atunci, inflatia va ramane deasupra tintei pentru o perioada, deviatia ei de la tinta continuand sa fie intretinuta de anticipatii inflationiste si de excedentul de cerere, care nu se vor evapora, ci se vor reduce gradual de la nivelurile pozitive relativ inalte din prezent (vezi articolul meu „Responding to Criticism of Monetary Policy in Romania in the Decade Surrounding the 2008 Financial Crisis (2004-2013)”, RJEF, XXIV (4), pp. 39-58, 2021). O reducere abrupta a ratei dobanzii nu ar contribui la atenuarea scaderii productiei, daca ar avea ca efect deprecierea semnificativa a leului, care va stimula exporturile, dar va crea panica si va tensiona bilanturile firmelor cu datorii externe relativ inalte, incetinind cresterea.

 

Pe masura ce timpul trece, optiunile pentru masuri de reducere a deficitului bugetar se restrang. In aceste conditii, deciziile care vor deveni inevitabile nu vor fi cele mai bune, ci cele care se pot aplica rapid. Cea mai buna solutie o reprezinta reducerea cheltuielilor acolo unde nu sunt altceva decat risipa sau care rezulta ca urmare a aplicarii unor reguli injuste. Ar trebui inceput cu renuntarea la amestecarea populista a sectorului bugetar cu alte institutii publice care se autofinanteaza, adica nu primesc resurse de la buget, si care nu au alta relatie cu sectorul bugetar decat ca platesc impozite. Odata clarificat acest aspect, guvernul ar trebui sa taie acele cheltuieli bugetare care la o analiza atenta nu sunt altceva decat risipa sau cheltuieli in virtutea unor legi injuste.

Cresterea ratelor de impozitare ghidata de conceptia ca ar trebui sa avem un obiectiv din a ajunge la o pondere a veniturilor macar egala cu cea medie din UE ar fi eronata. Din perspectiva unei viitoare crize, aceasta nu ar insemna decat ca sectorul bugetar se salveaza pe spatele sectorului privat, reducandu-i acestuia din urma libertatea economica de a produce veniturile si avutia noastra, pe care guvernul isi bazeaza politicile de redistribuire. In timp ce o crestere a impozitelor nu este o solutie de dorit, exceptarile de la plata impozitelor existente ar trebui eliminate.

Pe masura ce trece timpul si nimic nu se intampla, asa cum ne arata experienta din guvernarea anului 2009, solutiile grele vor aparea ca inevitabile. Atunci, in 2009, situatia bugetara se deteriorase asa de mult incat guvernul a decis sa taie salariile cu 25 la suta, care incluzand si diversele sporuri, au dus la o taiere a veniturilor de 40 la suta. In plus, TVA a fost crescuta la 24 la suta.

In prezent, din nou, avem nevoie de o reducere semnificativa a deficitului bugetar. Cauza problemei este localizata in perioada 2016-2019, cand guvernele de atunci s-au angajat intr-o politica de crestere a salariilor concomitent cu reducerea impozitelor. Acele politici au fost total gresite! Prinsi de pandemia Covid-19 cu un deficit de aproape 5 la suta din PIB, am fost nevoiti sa crestem deficitul de la acel nivel, in timp ce alte tari il cresteau, din cauza aceleiasi pandemii, de la 1-2 la suta din PIB.

De data aceasta nu mai este necesara reducerea salariilor din sectorul public. Economia politica a problemei ne arata ca nici alte cheltuieli nu vor fi reduse. De exemplu, e razboi si, din acest motiv nu mai pot fi taiate investitiile publice, cum se facea de obicei. Tot economia politica a problemei (va rog sa reflectati la continutul acestei expresii), bine inteleasa, arata ca liderilor politici le apare tot mai clar ca necesara eliminarea cotelor reduse la TVA, ceea ce ar fi corect, si cresterea TVA. Nu sustin ca TVA ar trebui crescut, spun doar ca, impreuna cu cresterea accizelor si a altor impozite indirecte, s-ar putea sa fi devenit solutia inevitabila. Impozitarea progresiva a salariilor nu ar aduce venituri si nu ar rezolva o problema, ci doar ar invita la cresterea cheltuielilor publice pentru unii pe banii altora. Asta este calea spre a ajunge cu datoria publica la 100 la suta din PIB sau mai mult, asa cum au ajuns deja multe dintre tarile dezvoltate.

Cresterea TVA va rezolva problema deficitului bugetar, dar intr-un mod superficial. E o solutie superficiala, pentru ca nu priveste cauza de fond, si anume modul in care cresc cheltuielile curente in sectorul bugetar, neghidate de principii corecte. Este la fel de superficiala ca si solutia de a creste economia prin politicile wage-led-growth din perioada 2016-2019. Nu este o solutie structurala. Nu este o justificare acceptabila sa spui ca, daca tot s-au facut acele derapaje, atunci ar trebui sa le acoperim prin cresteri de rate de impozitare. Odata adoptata o astfel de morala, ea ar duce inevitabil la cresteri de cheltuieli urmate de noi cresteri de impozite si tot asa. Pana ce nu se vor crea conditiile culturale si juridice pentru a conduce politica fiscala dupa principii corecte, cresterea ratelor de impozite, oricat de mult, nu va duce la cresterea semnificativa a ponderii veniturilor fiscale in PIB si nu va duce nici la cresterea cantitatii si calitatii de bunuri publice pe care le ofera guvernul. Va duce doar la cresterea evaziunii fiscale. Dificultatea politica in legatura cu cresterea TVA, in cazul in care aceasta masura va deveni inevitabila, este ca produce inflatie. O inflatie despre care publicul va reusi sa inteleaga rapid ca este produsa de guvern. Va fi dificil pentru politicieni sa explice ca deficitul acela excesiv, care nu mai poate fi sustinut, „ocupa” locul inflatiei bunurilor de consum, ca erau, intr-o buna masura, acelasi lucru, ca era unul in locul celeilalte.

Cred ca orice solutie de reducere a deficitului bugetar va fi adoptata va arata si de aceasta data cum politicile gresite din trecut, neghidate de principii corecte, creeaza „necesitati” pe care guvernele trebuie sa le rezolve, punand guvernul, asa cum ne-a explicat Hayek, pe un drum pe care nu-l controleaza, desi guvernul traieste cu impresia ca ia deciziile pe care le doreste.