Ne aflam, probabil, in fata uneia dintre cele mai anticipate recesiuni. Pare sa existe un consens general ca 2023 va fi anul in care vom vedea cresterea PIB-ului trecand pe minus cel putin doua trimestre consecutive, intr-o buna parte a economiei mondiale. FMI estimeaza ca o jumatate din economia Europei si o treime din economia mondiala vor intra in recesiune in acest an, in timp ce economia Chinei va incetini in premiera sub media cresterii mondiale.
Istoric, recesiunile au presupus o restrangere a activitatii economice, reflectata de scaderi ale cifrelor de afaceri si profitabilitatii. Limitarea celei din urma a presupus ajustari de costuri, inclusiv salariale, prin disponibilizarea angajatilor. Inevitabil, consecinta a fost cresterea somajului, iar scaderea puterii de cumparare a contribuit la crearea unui cerc vicios recesionist.
Va fi la fel si de aceasta data? Nu neaparat, pentru ca este posibil sa vedem o evolutie cu totul inedita a contextului economic: o recesiune fara somaj. Chiar daca cresterea constanta a dobanzilor de catre bancile centrale va duce la incetinirea pana la oprire a cresterii economice, este de asteptat ca angajatorii sa puna pe ultimul loc concedierea oamenilor in panoplia reducerilor de costuri pe care le vad necesare.
Explicatia unui astfel de comportament, poate fara precedent, rezida in faptul ca, in multe economii dezvoltate, cererea de forta de munca excede oferta, ducand in final la un deficit de forta de munca. O atare situatie are la origine schimbarile structurale importante ale economiilor care fac ca profilul profesional al celor aflati in cautarea unei slujbe sa fie din ce in ce mai inadecvat. Ca urmare, cererea se intalneste cu oferta din ce in ce mai greu nu (doar) din motive cantitative cat si calitative. O astfel de situatie este amplificata cu atat mai mult in tarile furnizoare de emigranti calificati cum este si Romania.
In acest context, companiile se gandesc de doua ori inainte de a hotara disponibilizarea unora dintre angajati. Patronilor si directorilor, le vor fi ramas proaspete in minte blocajele post-pandemice ale marilor aeroporturi din lume. Grabite sa concedieze o buna parte dintre angajati in contextul prabusirii numarului de zboruri in perioada pandemiei, odata cu revenirea rapida la normalitate, s-au confruntat cu probleme majore in reangajarea de oameni, care au preferat companiile ce ofereau un loc de munca mult mai sigur.
Intrebarea pe care si-o vor pune acum multi decidenti, in contextul unei piete a muncii foarte “stranse”, este: cand economia isi va reveni, cat de usor imi va fi sa re-angajez profesionistii cu competentele celor pe care i-am disponibilizat ? Din acest motiv, este posibil ca o eventuala recesiune, atata vreme cat nu va fi profunda, sa aiba un impact minim asupra somajului. Pana la urma, faptul ca piata muncii se confrunta cu un deficit sugereaza ca o ajustare a volumul de activitate al companiilor ar putea aduce piata muncii mai degraba la un echilibru si nu la un surplus de oferta.
Paradoxul este si ca un astfel de scenariu de echilibru este de dorit si din perspectiva scaderii inflatiei. Pentru ca un deficit de forta de munca presupune o fluctuatie ridicata de personal si o migrare permanenta catre salarii din ce in ce mai mari oferite de angajatorii aflati in concurenta. O astfel de dinamica a salariilor nu va face decat sa alimenteze spirala preturilor. Varianta de dorit ar putea fi aceea in care o astfel de migratie inceteaza si oamenii raman pe functiile pe care deja le ocupa, beneficiind, e drept, de cresteri salariale mai putin spectaculoase. Astfel s-ar diminua presiunile inflationiste.
O recesiune fara somaj ar fi cel mai mic rau cu care ne-am putea confrunta in 2023.
*** Un material de Radu Craciun, Presedinte si Director General al BCR Pensii.