BNR: Provocari financiare in Balcani si regiunea Marii Negre

La data de 14 iunie, in Constanta, a avut loc forumul axat pe problematica securitatii in zona Balcanilor si a Marii Negre. Printre cei invitati sa ia cuvantul in cadrul forumului s-a aflat si guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, iar in alocutiunea sa acesta s-a referit la diminuarea increderii in institutiile publice (cazul bancilor centrale), normalizarea politicii monetare, accentuarea tendintelor protectioniste si consecintele pentru economiile emergente si viitorul monedelor virtuale.

Mugur Isarescu, Guvernatorul BNR: "Ma bucur ca am prilejul de a ma adresa dumneavoastra in cadrul acestui forum care abordeaza problematica securitatii in zona Marii Negre si a Balcanilor, mai ales ca alegerea locului de desfasurare mi se pare cat se poate de inspirata - Constanta nu este doar un important port la Marea Neagra, ci si principalul oras al Dobrogei, singura regiune romaneasca incontestabil balcanica (cel putin din punct de vedere geografic).

La prima vedere poate parea ciudat ca la un forum dedicat securitatii sa fie invitat un macroeconomist, dar cred ca ideea de securitate este intrinsec legata de cea de stabilitate, iar aceasta este greu de conceput fara dimensiunea economica, in lumea globalizata de astazi.

Mi-am propus sa ating in prelegerea de astazi patru subiecte. Voi incepe prin a vorbi despre increderea in institutii, cu accent pe cazul particular al bancilor centrale, voi aborda apoi procesul de normalizare a politicii monetare si accentuarea tendintelor protectioniste, ambele fenomene avand efecte relevante din perspectiva accesului la finantare externa al tarilor din regiune, multe consemnand deficite de cont curent semnificative. Voi incheia cu cateva consideratii pe marginea problematicii monedelor virtuale, a caror ascensiune recenta a impus o atentie sporita, inclusiv la nivelul bancilor centrale.

Increderea publicului in institutiile publice a fost pusa la incercare dupa izbucnirea crizei globale. S-a intamplat astfel pe tot globul si nu avea cum sa fie altfel nici in regiunea Balcanilor si a Marii Negre, mai ales ca tarile din aceasta zona au fost puternic afectate de efectele crizei. Recladirea credibilitatii autoritatilor si a politicilor publice promovate de acestea este esentiala pentru asigurarea securitatii nationale.

Bancile centrale se numara printre institutiile care se confrunta cu aceasta provocare. Iar increderea este fundamentala pentru independenta bancilor centrale si pentru functionarea adecvata a politicii monetare. In aceste conditii, un nivel redus de incredere a publicului fragilizeaza pozitia autoritatilor monetare si limiteaza eficienta actiunilor acestora.

Inainte de declansarea crizei, exista un suport larg pentru bancile centrale independente, de la care societatea astepta un bun public important: stabilitatea preturilor, a carui „livrare” era relativ usor de constatat. Ulterior, viata bancilor centrale a devenit mult mai complicata, fiind necesare demersuri de mare amploare pentru asigurarea sau restaurarea stabilitatii financiare in conditiile unui sistem bancar ravasit la nivel global de manifestarile crizei financiare.

Desi nu au fost operate modificari in cadrul legal al bancilor centrale, acestea au fost fortate de realitatea de pe teren sa actioneze conform unui mandat dual implicit, care sa includa, pe langa obiectivul fundamental al stabilitatii preturilor, si stabilitatea financiara. In noul context economic si financiar si in dubla lor ipostaza de autoritate monetara si prudentiala, bancile centrale nu puteau sa nu se implice in efortul de depasire a instabilitatii financiare.

Spre deosebire de obiectivul stabilitatii preturilor, care beneficiaza nu doar de un cadru legal adecvat, ci si de o definitie clara, ce poate fi operationalizata printr-un singur indicator, in termenii caruia sa se formuleze si o tinta numerica, in cazul stabilitatii financiare exista o gama larg de definitii, o multitudine de indicatori, iar responsabilitatea este in mod inevitabil impartita intre diferite institutii. Sa nu pierdem din vedere nici faptul ca stabilitatea financiara implica „sanatatea” pietelor financiare, a institutiilor financiare, a infrastructurii financiare, precum si a conexiunilor acestora cu restul economiei ... De altfel, in 2005, nu cu mult inainte de declansarea crizei globale, Jaime Caruana (pe atunci, Guvernator al Bancii Spaniei) sublinia ca, in vreme ce pentru discutarea si aplicarea politicii monetare exista un cadru bine structurat, gandirea in ceea ce priveste stabilitatea financiara era mai putin avansata.

Regandirea conexiunilor sau retrasarea frontierelor dintre stabilitatea preturilor si stabilitatea financiara sunt demersuri dificile, dar necesare intrucat cele doua obiective pot intra la un moment dat in conflict. Exista o singura rata a dobanzii de politica monetara si nivelul ei adecvat, la un moment dat, pentru atingerea tintei de inflatie poate fi altul decat cel reclamat de asigurarea soliditatii sistemului financiar. De altfel, tocmai pentru a nu periclita eficacitatea politicii monetare, un rol foarte important pe frontul asigurarii stabilitatii financiare trebuie sa revina politicilor macroprudentiale, cadrul de implementare a acestora evoluand considerabil in ultimul deceniu.

Nu doar misiunea efectiva a bancilor centrale a devenit mult mai complicata, ci si efortul de comunicare publica al acestor institutii a trebuit sa se adapteze la noua realitate. Cu cat activitatile in care esti angajat capata o mai mare complexitate, cu atat mai dificil devine sa le explici publicului intr-o maniera care sa-i permita sa iti evalueze corect performanta. Iar faptul ca adesea nu se intelege exact ce poate si ce nu poate face o banca centrala favorizeaza interpretari eronate si critici nefondate la adresa acesteia.

Indiferent daca au fost sau nu nevoite sa paseasca in afara cadrului clasic de operare si sa recurga la instrumente neconventionale pentru a gestiona o situatie economica si financiara dificila, epoca postcriza a insemnat pentru bancile centrale o mai mare expunere si, prin urmare, riscuri sporite in planul perceptiei publice. Faptul ca circumstantele au impus practic o astfel de conduita bancilor centrale, in conditiile in care celelalte politici fie nu aveau spatiu de manevra (politicile fiscale), fie nu erau implementate (politicile de reforma structurala) a fost un „amanunt” adesea neglijat.

Citandu-l pe Mohamed El-Erian - presedinte al Consiliului de Dezvoltare Globala al presedintelui Obama si fost director adjunct al FMI -, interventia bancilor centrale a devenit „the only game in town”, acestea considerandu-se obligate din punct de vedere moral sa actioneze astfel incat sa castige timpul necesar „vindecarii sectorului privat” si formularii unui raspuns adecvat din partea celorlalti decidenti de politica economica. Bancile centrale sunt perfect constiente ca un rezultat pozitiv pe termen lung nu poate fi obtinut decat cu implicarea acestora din urma, insa perceptia creata la nivelul societatii le atribuie misiuni pentru care nu sunt echipate. Oricat si-ar dori, ele nu dispun de mijloacele necesare pentru a livra cresteri de productivitate, care tin de infrastructura, educatie, functionarea pietei muncii etc., deci in esenta de reforme structurale. Tot ce pot face este sa atraga atentia asupra faptului ca, in absenta unor masuri in acest sens, ragazul pe care s-au straduit sa il ofere guvernelor va fi irosit, iar esecul va fi decontat - justificat sau nu - si de bancile centrale, cu potentiale consecinte negative asupra autonomiei si flexibilitatii lor operationale.

Bancile centrale din aceasta regiune nu au fost nevoite sa aplice politici monetare neconventionale, dar, dupa cum am mentionat si mai devreme, problemele de perceptie publica sunt similare. Faptul ca preocuparea lor pentru indeplinirea obiectivului stabilitatii preturilor nu este intotdeauna in consonanta cu dezideratul unei cresteri economice rapide genereaza uneori impresia ca ar fi prea conservatoare si ar limita dezvoltarea accelerata a economiilor nationale. Teama de inflatie tinde sa fie depasita de dorinta de prosperitate obtinuta repede, iar „obsesia stabilitatii” poate trece drept refuz al progresului.

Daca ne uitam fie si doar in regiunea balcanica, fara a mai face inconjurul Marii Negre, gasim regimuri de politica monetara care variaza de la un capat la altul al spectrului de optiuni: de la calitatea de membru al zonei euro (cazul Greciei sau al Sloveniei) la un regim de tintire directa a inflatiei (cazul Romaniei, al Ungariei sau al Serbiei), trecand prin euroizare unilaterala (Muntenegru) si consilii monetare (Bulgaria si Bosnia-Hertegovina). Niciuna dintre aceste optiuni nu pare sa fi scutit bancile centrale de a fi supuse unor critici mai mult sau mai putin severe formulate de pe cele mai diferite pozitii. Au fost vizate atat prevederile mandatelor bancilor centrale, cat si maniera in care aceste institutii actioneaza pentru indeplinirea obiectivelor statutare. S-au invocat flexibilitatea excesiva, dar si rigiditatea; cantonarea in functia de gardian al stabilitatii preturilor, dar in egala masura implicarea in atingerea altor obiective de ordin macroeconomic sau de stabilitate financiara; conlucrarea prea stransa cu guvernul, dar si lipsa de sprijin pentru politica economica a acestuia…

In aceste conditii, progresele remarcabile in planul functionarii independente de jure si de facto a bancilor centrale din regiune (realizate, in cazul tarilor intrate in UE sau aflate acum pe acest drum, in cadrul procesului de adoptare a legislatiei comunitare) nu pot fi considerate ireversibile. Cadrul curent de functionare a bancilor centrale nu trebuie tratat ca un dat, ci trebuie sustinut printr-o mai atenta calibrare a instrumentelor de comunicare, astfel incat actiunile acestor institutii sa fie corect intelese de catre public.

Intr-un mediu in care bancile centrale sunt in mod evident mai putin populare decat in perioada precriza, recladirea increderii publicului reclama mai multa transparenta si comunicare. Bancile centrale si-au asumat intotdeauna reversul independentei ce le-a fost acordata, si anume obligatia de a da seama nu doar in fata Parlamentului, ci si in fata societatii in ansamblu. Putine institutii isi explica atat de detaliat si prompt deciziile sau isi anunta public atat de clar tintele numerice asociate obiectivelor pe care le urmaresc. Dupa cum putine institutii elaboreaza atat de multe publicatii si organizeaza atatea conferinte. Dar a devenit evident ca nu e de ajuns sa comunici, ci trebuie acordata mai multa atentie cum si cui comunici. Mesaje care sunt usor accesibile pietelor financiare raman greu de descifrat pentru publicul larg, iar modalitati de transmitere a informatiei care sunt agreate de oameni de o anumita varsta sunt ignorate de cei care apartin unei alte generatii. In aceste conditii, demersurile realizate in perioada postcriza in sensul imbunatatirii comunicarii trebuie continuate, un public-tinta cu caracteristici in permanenta schimbare impunand un efort constant de adaptare a vehiculelor si canalelor de comunicare.

Aceasta este o lectie pe care Banca Nationala a Romaniei a invatat-o din experienta proprie, spatiul public fiind invadat tot mai des in ultimii ani de comentarii lipsite de substanta - daca nu chiar fanteziste - la adresa activitatii bancii centrale. A ignora astfel de interventii publice pe considerentul ca lipsa lor de fundament le descalifica automat nu este o optiune viabila intrucat, in absenta unor opinii avizate, acestea capata tractiune in societate, creand din nimic o problema de credibilitate pentru o institutie esentiala in functionarea oricarui stat modern. Prin urmare, pentru a evita ca spatiul public sa fie confiscat de stiri false in domenii din sfera de actiune a bancii centrale, activitatea de comunicare a BNR a trebuit diversificata, nu doar in sensul adaptarii continutului si limbajului publicatiilor standard, ci si in sensul unei prezente mai active a reprezentantilor sai (incluzand aici, pe langa conducerea executiva si purtatorul de cuvant, expertii BNR in diferite domenii). Cred ca este evident ca acest efort nu are doar miza intelectuala a restabilirii adevarului, ci vizeaza protejarea unui activ vital al bancii centrale, si anume credibilitatea sa. Iar despre relatia credibilitate - independenta - eficacitate in indeplinirea obiectivelor specifice unei banci centrale am vorbit deja la inceputul interventiei mele.

Cel de-al doilea subiect pe care mi-am propus sa il abordez astazi are mai putine conexiuni directe cu problematica securitatii, dar cred ca este un factor care influenteaza substantial conduita politicii monetare a bancilor centrale din regiune si, prin urmare, evolutia economiilor respective.

Ceea ce cred ca se intelege, in general, prin acest concept este revenirea la cadrul standard de operare a politicii monetare, si anume retragerea instrumentelor neconventionale utilizate dupa izbucnirea crizei financiare globale, ceea ce ar antrena cresterea graduala a ratelor dobanzilor pe termen scurt si ajustarea treptata a bilanturilor expandate ale bancilor centrale. Acesta din urma este un proces dificil, date fiind implicatiile asupra preturilor activelor la nivel global, care necesita o buna planificare si conditii macroeconomice favorabile si care, in mod inerent, se va dovedi de durata.

Chiar daca mai putin controversat, nici cel de-al doilea element al procesului de normalizare a politicii monetare - cresterea ratelor dobanzilor pe termen scurt - nu este catusi de putin facil, avand in vedere implicatiile la nivelul stabilitatii financiare. Ca sa citez din Raportul anual 2017 al BIS, „normalizarea politicii monetare ridica provocari fara precedent, date fiind nivelul inalt al indatorarii din prezent si incertitudinea neobisnuita”.

Cresterea ratelor dobanzilor pe termen scurt este un element de normalizare care se aplica si acelor banci centrale care nu au pasit in afara cadrului conventional de operare, cum este cazul celor mai multe tari din Europa Centrala, de Est si de Sud-Est. In ceea ce ma priveste, eu vad normalizarea ca insemnand revenirea, in cele din urma, la valori pozitive ale ratelor reale ale dobanzilor. Ma indoiesc, totusi, ca acesta va fi un proces rapid. In cazul Romaniei, pasii parcursi pana acum in sensul normalizarii politicii monetare - BNR a ridicat de trei ori rata dobanzii de politica monetara in acest an, dupa ingustarea coridorului format de ratele dobanzilor la facilitatile permanente spre finele anului 2017 - au fost favorizati de doua elemente pozitive in evolutia sectorului bancar.

In primul rand, rata creditelor neperformante a coborat de la peste 20 la suta la sfarsitul anului 2014 la aproape 6 la suta in aprilie 2018, reprezentand cea mai mare ajustare realizata la nivelul UE intr-o perioada relativ scurta de timp. La baza acestei ajustari au stat cerintele conservatoare de provizionare a creditelor neperformante, o abordare pragmatica a activitatii de supraveghere desfasurate de banca centrala si existenta unei facilitati fiscale care a impulsionat dezvoltarea pietei secundare pentru creditele neperformante. In al doilea rand, ponderea detinuta in total de creditele acordate in moneda nationala s-a majorat de la circa o treime in perioada precriza la circa doua treimi in prezent, evolutia fiind benefica atat din perspectiva reducerii riscului de contagiune, cat si din cea a imbunatatirii mecanismului de transmisie a politicii monetare.

Totusi, un avans prea rapid ar fi riscant. In cazul BCE, desi a inceput deja procesul de reducere a volumului de achizitii de active financiare, este putin probabil ca o miscare in sus a ratei dobanzii-cheie sa aiba loc curand. Nici in cazul unor tari din grupul obisnuit de referinta, precum Polonia si Ungaria, conditiile macroeconomice interne, cu niveluri ale inflatiei curente si proiectate plasate sub tinta, nu par sa justifice inceperea unui ciclu de intarire a politicii monetare in acest an. Atat timp cat ratele reale ale dobanzilor raman negative in toata Europa, un diferential de dobanda prea mare fata de celelalte banci centrale din regiune ar antrena presiuni excesive in sensul aprecierii leului, care - desi cu efecte favorabile in planul inflatiei - nu ar fi o evolutie dezirabila, data fiind accentuarea dezechilibrului extern.

Prin urmare, identificarea dimensiunii adecvate a diferentialului de dobanda este esentiala - dupa intarirea substantiala care a avut loc incepand cu luna septembrie 2017, concretizata in cresterea cu aproape 200 de puncte de baza a ratelor dobanzilor pe piata monetara interbancara (o evolutie normala avand in vedere diferentialul de inflatie), este probabil inteleapta o abordare mai prudenta de acum inainte. In consecinta, actiunile viitoare ale BNR vor depinde de modul in care se desfasoara in Europa procesul de normalizare a politicii monetare. Intrebarea nu este „daca” acest proces va avea loc, ci „cand” (si „cum”) se va produce. Va capata in cele din urma viteza, iar impactul inversarii politicii monetare a principalelor banci centrale asupra economiilor emergente nu trebuie subestimat. Odata cu cresterea ratelor dobanzii in economiile dezvoltate, cele emergente vor atrage mai putine fluxuri de capital sau vor consemna iesiri. Severitatea consecintelor negative asupra economiilor respective depinde de gradul lor de dependenta de finantarea externa, iar tarile din Balcani si din zona Marii Negre au, de regula, deficite de cont curent relativ ridicate dupa standardul actual, numeroase tari europene avand in prezent excedente de cont curent sau pozitii echilibrate.

Cineva ar putea invoca alternativa finantarii prin investitii straine directe, care ar reprezenta oricum fluxuri mai stabile si, in consecinta, mai dezirabile. Si ajungem astfel la cel de-al treilea subiect al prelegerii mele, si anume accentuarea tendintelor protectioniste - in contextul punerii in discutie a raportului beneficii-costuri asociat globalizarii - si consecintele fenomenului asupra economiilor emergente.

Vorbind despre evolutiile in domeniul globalizarii, as incepe prin a spune ca investitiile straine directe masive care au schimbat fata economiilor din aceasta regiune in ultimele decenii au avut loc in contextul acestui fenomen economic. Astfel de investitii au contribuit la dinamizarea cresterii economice, au creat locuri de munca si au majorat productivitatea, au sporit exporturile (inclusiv pe piete pe care anterior nu reuseau sa patrunda) si le-au ameliorat structura, au favorizat integrarea in lanturi internationale de productie. In cazul Romaniei, este suficient sa ne intrebam cum ar fi aratat industria auto autohtona, exporturile si deficitul de cont curent daca Renault si Ford nu investeau la Mioveni si Craiova. Faptul ca industria auto (inclusiv componente) furnizeaza in prezent 25 la suta din valoarea exporturilor de bunuri ale Romaniei este cat se poate de ilustrativ in acest sens.

Dupa cum a remarcat Paul Krugman in 1999, toate povestile de succes ale unor tari care si-au ameliorat considerabil nivelul de trai in secolul XX s-au „intamplat” prin intermediul globalizarii, adica producand pentru piata mondiala si nu fiind autosuficiente. Acesta este un fapt de care trebuie tinut cont si care nu intra neaparat in coliziune cu eforturile de a cauta solutii pentru distribuirea mai echitabila a beneficiilor globalizarii sau de a face astfel incat economiile-gazda sa fie mai putin vulnerabile in fata inversarilor bruste ale fluxurilor de capital.

Astfel de eforturi sunt cu atat mai necesare cu cat, in ultimii ani, s-a consemnat o intensificare a nemultumirilor fata de globalizare si de sistemul multilateral de comert, punandu-se in discutie tot mai mult regandirea acestuia. Acest sistem, guvernat de Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT), devenit ulterior Organizatia Mondiala a Comertului (OMC), a asigurat sustenabilitatea relatiilor comerciale in ultimele decenii, opunandu-se tentatiei marilor state importatoare de a abuza de pozitia lor dominanta si de a impune tarife de import marite. In conformitate cu principiul reciprocitatii, membrii OMC si-au aratat disponibilitatea de a nu exploata o eventuala pozitie de piata dominanta, atat timp cat ceilalti membri au demonstrat un comportament cooperant.

Meritele evidente ale globalizarii fluxurilor comerciale (precum accesul la produse diversificate si ieftine), dar si de capital (precum crearea de locuri de munca de catre investitii straine directe, concomitent cu finantarea stabila de catre acestea a deficitului de cont curent), nu au fost insa suficiente pentru a compensa pe deplin neajunsurile suportate de unele segmente ale societatii, supuse suplimentar presiunilor pe piata muncii asociate progresului tehnologic. In contextul competitiei pentru un mediu investitional cat mai atractiv (concretizata in reducerea poverii fiscale pentru companii si/sau oferirea de scutiri de taxe pentru atragerea investitiilor) s-a neglijat de multe ori functia de redistribuire a castigurilor provenite de pe urma globalizarii.

Declansarea crizei globale si recesiunea prelungita, urmata de o revenire lenta, au potentat nemultumirile fata de unele efecte negative ale globalizarii, cristalizandu-se curente de opinie favorabile unei reevaluari a cadrului multilateral de comert international, pe fondul diminuarii increderii in eficacitatea si echitatea acestuia. Astfel, economii avansate cu deficite comerciale semnificative sunt tentate sa intre intr-o logica a negocierilor bilaterale pentru a-si sprijini anumite industrii sau pentru a proteja segmente ale fortei de munca. In mod surprinzator, tendinte antiglobalizare, cel putin la nivelul discursului public, daca nu la nivel decizional, se manifesta si in unele economii beneficiare de investitii straine directe.

Dat fiind ca, dupa cum am spus deja, tarile emergente - inclusiv cele din regiunea noastra - au cules, in masuri diferite, beneficii ale globalizarii, este incontestabil ca o restrangere a acesteia va impune alocarea mai multor resurse interne pentru dezvoltare economica si eficientizarea utilizarii acestora. Imbunatatirea capitalului uman si a capacitatii de inovare devin chiar mai importante decat in trecut pentru mentinerea economiei pe o traiectorie ascendenta prin resurse proprii, dar si pentru a atrage in continuare investitii in economiile din regiune. Preocuparea pentru recuperarea decalajelor de dezvoltare nu trebuie insa sa puna in umbra importanta pastrarii echilibrelor macroeconomice si a stabilitatii financiare. In mai toate economiile lumii, indiferent de dimensiune si stadiu de dezvoltare, in ultimii ani cuvantul de ordine a fost stimularea cresterii economice. Gasesc aceasta preocupare legitima, dar as indrazni sa ii adaug inca o dimensiune: sustenabilitatea. Cu alte cuvinte, conteaza “cat de repede cresti”, dar nu este lipsit de importanta nici “cum cresti”.

Nu exista alternativa viabila la un mix coerent si echilibrat de politici macroeconomice. De altfel, cu doar un deceniu in urma, economiile cu dezechilibre excesive, inclusiv Romania, au fost aspru penalizate de piete. Efortul masiv de ajustare care a urmat a fost dureros si, pentru a evita repetarea sa, lectiile crizei globale nu trebuie ignorate. Pentru a face fata cu succes provocarilor unui mediu economic si financiar in continua schimbare, la acele invataminte este necesar sa se adauge intelegerea corecta a noilor tendinte in materie de fluxuri comerciale si de capital.

In final as dori sa abordez in interventia mea subiectul monedelor virtuale sau al criptomonedelor, incercand sa evaluez daca sunt doar o moda sau anunta schimbari in activitatea bancilor centrale.

Exista doua puncte de vedere extreme in ceea ce priveste monedele virtuale. Primul ar fi ca acestea reprezinta cea mai recenta intrupare a conceptului de moneda si ca vor schimba fundamental sectorul financiar asa cum il cunoastem. In esenta, aceasta opinie se bazeaza pe evolutiile spectaculoase din domeniu: potrivit ”The Economist”, valoarea globala a monedelor virtuale a crescut de la 30 miliarde dolari la 400 miliarde dolari pe parcursul anului 2017, ca urmare a cresterii valorii, dar si a numarului de monede virtuale, pe fondul proliferarii asa-numitelor „oferte initiale de monede”.

Conform punctului de vedere opus, monedele virtuale reprezinta o moda trecatoare, echivalentul modern al maniei bulbilor de lalele, iar natura lor in mod inerent descentralizata le va impiedica sa dobandeasca si sa pastreze genul de acceptabilitate pe care statutul de moneda propriu-zisa o reclama. Lipsite de valoare intrinseca si extrinseca, monedele virtuale nu ar fi altceva decat un pseudoactiv extrem de speculativ (si posibil periculos). Prabusirea abrupta a valorii bitcoin la inceputul anului, de la 20.000 USD in decembrie 2017 la 7.000 USD in februarie 2018, pare sa valideze aceasta teza. Caracterul extrem de riscant al criptomonedelor este accentuat de faptul ca mai multe „oferte initiale” de monede virtuale s-au dovedit a fi escrocherii si de atacurile informatice asupra unor burse de monede virtuale (unui astfel de operator i-au fost sustrase in ianuarie 2018 monede virtuale in valoare de circa 500 milioane USD).

Este dificil de crezut ca monedele virtuale ar putea deveni cu adevarat bani, dat fiind ca nu pot exercita functiile de baza ale unei monede propriu-zise. Cu greu pot fi calificate drept mijloc de schimb - numarul comerciantilor care accepta bitcoin este nesemnificativ, iar numarul tranzactiilor este mic. In acelasi timp, operarea de plati in monede virtuale dureaza mai mult si are costuri superioare optiunilor de plata deja existente. Nicio moneda virtuala nu poate fi unitate de cont, neavand statutul de mijloc de plata legal nicaieri in lume. Lipsa lor de acceptabilitate este o consecinta a faptului ca nu pot fi un etalon de valoare, date fiind fluctuatiile masive de pret cu care se confrunta. Intr-adevar, volatilitatea medie a primelor 10 criptomonede dupa capitalizare era de 25 de ori mai ridicata decat cea a bursei americane.

Cu toate acestea, desi lipsite de atributele care le-ar putea face sa fie cu adevarat bani, cred ca monedele virtuale nu sunt doar o problema suplimentara pe agenda reglementatorilor, ci si, prin intermediul tehnologiilor ce stau in spatele lor, vestitori ai evolutiilor viitoare in activitatea bancilor centrale.

In ceea ce priveste reglementarea, monedele virtuale sunt imposibil de reglementat direct - monedele virtuale sunt concepute sa fie ”minate” de catre un program ruland pe multe terminale raspandite pe intregul glob tocmai pentru a evita ca o singura entitate legala sa exercite controlul. Interzicerea deplina, asa cum a fost facuta deja in China, este putin probabil sa fie dezirabila ori practica altundeva, data fiind cenzura stricta a internetului pe care o presupune. Este de asteptat ca, in absenta unei jurisdictii definite pentru emiterea de criptomonede, sa fie nevoie de o coordonare la nivel global a eforturilor de reglementare. Procesul este abia la inceput, insa supravegherea burselor de monede virtuale (unde acestea sunt schimbate in bani) si a entitatilor ce ofera ”portofele” de criptomonede este de asteptat sa progreseze rapid, in contextul preocuparii fata de folosirea monedelor virtuale in spalarea de bani si finantarea terorismului.

In pofida scepticismului privind relevanta monedelor virtuale, tehnologia din spatele acestora este probabil sa fie folositoare si folosita pe scara larga. Intr-o lume a electronicelor omniprezente si a conexiunilor rapide la internet, explorarea posibilitatii instituirii unor monede suverane digitale apare fireasca. Cercetare pe acest subiect desfasoara, de exemplu, Banca Angliei, Banca Centrala a Canadei, Banca Suediei (care are, de altfel, un calendar accelerat de adoptare a unei decizii in acest sens) si chiar Banca Centrala Europeana.

O moneda digitala emisa de banca centrala ar fi un pasiv al bancii centrale denominat in moneda oficiala (precum bancnotele sau rezervele la banca centrala), existand insa in forma digitala (spre deosebire de bancnote). Similaritatile cu criptomonedele se opresc insa la forma digitala a monedei - spre deosebire de acestea din urma, cea emisa de banca centrala ar fi fixa in termeni nominali, universal accesibila si valida ca mijloc de plata pentru toate tranzactiile publice si private. Sunt multe modalitati in care ar putea fi proiectata o moneda digitala din perspectiva accesului, anonimitatii ori remunerarii, insa caracteristica unificatoare este aceea ca o astfel de moneda ar fi un inlocuitor pentru banii gheata.

Din punctul de vedere al politicii monetare, emiterea de moneda digitala simultan cu retragerea denominarilor mari ale bancnotelor ar putea duce la disparitia constrangerii ca rata dobanzii de politica monetara sa nu poata cobori sub valoarea zero. O astfel de situatie ar face politica monetara mai eficace in vremuri de recesiune, evitand in viitor recursul la relaxare cantitativa ori la alte practici neortodoxe menite a ocoli constrangerea mai sus mentionata si putand permite totodata redefinirea stabilitatii preturilor in termenii unei inflatii zero. Mai mult, ratele dobanzilor pentru depozitele bancilor comerciale ar fi mai strans aliniate cu rata dobanzii aferente detinerilor de moneda digitala, imbunatatind transmisia politicii monetare. Alte beneficii pe care raspandirea folosirii monedei digitale si disparitia banilor gheata le-ar putea avea se refera la descurajarea evaziunii fiscale, a spalarii banilor si a altor activitati ilegale. In mod paradoxal, cu cat prevalenta numerarului intr-o economie este mai ridicata, element de natura sa sugereze faptul ca exista o cerere redusa din partea publicului pentru o moneda digitala, cu atat mai mari ar fi beneficiile potentiale ale trecerii la o astfel de moneda.

Totusi, astfel de oportunitati au si un pret - este vorba, in primul rand, despre vulnerabilitatea crescuta la riscuri tehnologice, care ar putea duce la perturbatii masive in intreaga economie. In plus, accesarea beneficiilor mentionate anterior este mai degraba asociata cu un design maximal al unei monede digitale emise de banca centrala, in care aceasta ar oferi direct conturi populatiei si firmelor. Aceasta ar insemna o schimbare radicala in paradigma intermedierii financiare, cu potentialul de a ridica serioase probleme de stabilitate a sistemului: ar genera dezintermediere financiara prin intermediul efectului de evictiune asupra depozitelor la banci comerciale, fenomen a carui intensitate poate creste exponential in vremuri de turbulente financiare (flight to quality). Date fiind toate acestea, m-as incumeta sa pronostichez ca acest concept nu va deveni prea curand realitate.

Interventia mea se incheie cu acest subiect fierbinte al monedelor virtuale, ale carui conexiuni cu problematica securitatii sunt evidente, ca si in cazul temei referitoare la increderea in institutii. Chiar daca celelalte doua subiecte nu sunt, aparent, la fel de conectate cu tematica acestui forum, sper ca am reusit sa pun in evidenta intersectiile si sa ofer un punct de plecare pentru dezbaterea care urmeaza".