L. Croitoru: Lacomia, ideologia, justitia sociala si reducerea deficitului bugetar

Se poate vedea o crestere a numarului de articole referitoare la necesitatea reducerii deficitului bugetar. In timp ce e bine ca astfel de articole exista, caci pot ajuta la luarea mai rapida a deciziei de ajustare, nu toate prezinta solutii ghidate de principii referitor la modul in care ar trebui facuta ajustarea, facand (si mai) dificila alegerea celei mai bune solutii.

In opinia mea, unele dintre aceste articole introduc argumente false in discutie. In special, sunt utilizate doua astfel de tipuri de argumente. Primul este cel referitor la care parte a bugetului are probleme. Multe articole sustin ideea ca, in prezent, in Romania problema deficitului excesiv nu este pe partea de cheltuieli. Mai precis, cheltuielile sunt la limita minima si nu mai pot fi taiate, iar faptul ca exista risipa si cheltuieli injuste este ceva ce, desigur, ar trebui avut in vedere, dar nu acum. Mai mult, ar fi necesar ca totalul cheltuielilor sa creasca, ceea ce inseamna ca ar trebui sa facem loc cresterilor de cheltuieli prin cresterea veniturilor. Explicit sau implicit, unele articole lanseaza ideea ca Romania ar trebui sa-si propuna sa creasca ponderea veniturilor in PIB spre 42 la suta, in linie cu media din UE.

Acest mod de gandire a fost practicat in ultimii 33 de ani cu consecventa, exceptie facand doar ideea referitoare la ponderea veniturilor in PIB, care e relativ recenta. De fiecare data, sub imperiul unei necesitati, fie ca venea de la izbucnirea unei crize sau de la o sanctiune externa, cum este in prezent sanctiunea UE referitoare la deficitul excesiv, deficitul bugetar trebuia redus urgent. Din cauza urgentei si a faptului ca impozitele pot fi crescute rapid, mai ales cele indirecte, cheltuielile nu au fost niciodata instrumentul principal de reducere a deficitului, cu exceptia anului 2010. Este evident ca daca acest model continua sa fie practicat, cheltuielile nu vor putea fi utilizate niciodata ca instrument de ajustare a deficitului. Oricine a trait in Romania ultimilor 33 de ani stie insa ca exista risipa si cheltuieli injuste. Cei ce se refera la reducerea cheltuielilor ca solutie de ajustare a deficitelor nu sunt absurzi sau nerealisti sau mai stiu eu cum se sugereaza in diverse articole ca ar fi. Ei stiu ca reducerea cheltuielilor nu este optima si fezabila peste noapte. Discursul lor indica necesitatea ca asanarea cheltuielilor sa devina o preocupare a decidentilor si sa fie facuta din timp, ghidata de principii, nu sub imperiul urgentei. Ei critica cresterea neghidata de principii a cheltuielilor bugetare, de genul proxim demonstrat in perioada 2016-2019. Voi reveni in final asupra acestui aspect.

Al doilea argument fals este cel referitor la barierele care impiedica reducerea deficitului bugetar in Romania, daca reducerea s-ar face preponderent prin cresterea impozitelor. Unele articole desemneaza astfel de bariere fara ca autorii lor sa-si fi luat precautiunile necesare in utilizarea unor termeni. Mai precis, unii termeni sunt folositi ca si cand ar avea un continut real, desi acesta lipseste. Luati, de exemplu, notiunile de greedflation (inflatia din lacomie) sau lacomia sectorului privat. Primul termen implica lacomia firmelor care stabilesc marje prea mari de profit. Conceptul este inventat si justifica masuri anti-piata, de genul celor referitoare la limitarea adaosurilor comerciale, practicate in prezent si la noi. Bunele practici ne arata ca daca inflatia a crescut si i-a facut pe unii consumatori vulnerabili, atunci guvernul poate acorda ajutoare destinate exclusiv acelor consumatori, nu ar limita adaosurile, distorsionand astfel semnalele pe care ar trebui sa le transmita preturile. Adevarul este ca nu exista greedflation. Exista insa „interesul”, despre care Bastiat spune ca „este atat de activ, vigilent, chibzuit, cand se bucura de libertatea de actiune” (vezi articolul „Nu exista principii absolute”, in Sofisme economice, Institutul Friedrich von Hayek Romania, p. 159, traducere de Gabriel Mursa, sublinierea mea). Daca guvernul a impiedicat concurenta reala, atunci a creat si conditiile ca firmele sa aiba comportament monopolist. In final, vina este a reglementarilor excesive impotriva concurentei. Nu ar exista inflatie daca, in locul reglementarilor care reduc concurenta, ar fi utilizate reglementari care sa reflecte regulile descoperite in acest scop de piata. Acest fapt ar fi suficient pentru ca inflatia sa nu apara, cu exceptia cazurilor in care fie anumite masuri guvernamentale ar crea inflatie, fie anumite calamitati naturale ar crea penurie.

La fel stau lucrurile si cu lacomia sectorului privat. In virtutea acestui concept, special introdus ca sa justifice o eventuala interventie agresiva a guvernului, din lacomie, diversele sectoare sau forme de organizare a afacerilor au convins guvernele ca ele sunt sectoare in care se cuvine sa existe rate mai joase de impozitare, eventual, nule. Din nou, acolo unde astfel de exceptari exista, vina este a guvernelor, caci ele au introdus exceptarile. Argumentul ca fara acele exceptari sectoarele sau afacerile respective ar fi mers mai rau nu tine, caci este contrafactual. In orice caz, nu e vorba de lacomia firmelor. Procedand asa, guvernele au crezut, convenabil din perspectiva voturilor obtinute, ca ajuta afaceri care abia se nasc, dar de fapt au ajutat la perpetuarea unor dezavantaje care ar fi fost eliminate odata cu expunerea respectivelor afaceri la concurenta reala, adica la procesul de piata reglementat dupa cum am mentionat anterior. Sa nu uitam ca, atunci cand vorbim de lacomia firmelor, in esenta, cel care ia bani de la sectorul privat este guvernul, nu invers. In acest punct, colegul meu Cezar Botel, care a citit articolul inainte de publicare, mi-a sugerat, lucru pentru care ii multumesc, sa subliniez aceasta din urma idee citand remarca inspirata si plina de talc a lui Thomas Sowell, care a spus ca „nu am inteles niciodata de ce este ‘lacomie’ sa vrei sa pastrezi banii pe care i-ai castigat, dar nu este lacomie sa vrei sa iei banii altcuiva” (“Barbarians inside the Gates and Other Controversial Essays”, Hoover Institution Press, 1999, pag. 250). Prin marimea ratelor de impozitare, guvernul poate fi mai lacom sau mai putin lacom, economic vorbind. Chiar si atunci cand acorda facilitati fiscale unor sectoare care nu au nevoie de astfel de facilitati, guvernul este lacom, dar nu direct in termeni de venituri, ci indirect, in termeni de voturi.

Un alt argument din categoria celor false referitoare la barierele in calea reducerii deficitului bugetar se refera la ideologie. Cativa economisti ne explica hotarat ca daca te opui cresterii ratelor de impozitare sau daca sustii, in sensul in care am aratat mai sus, ca reducerea cheltuielilor caracterizate de risipa si injustitie este principala masura de reducere a deficitului bugetar, atunci esti captiv ideologic. Mai precis, cei ce sustin aceste idei, printre care ma numar si eu, am fi captivi ideologiei liberale. Nu poti fi insa captiv ideologiei care sprijina libertatea individuala si libertatea economica. Libertatea are ca fundament principiul universal al ignorantei, in virtutea caruia cunoasterea este dispersata in economie. Un liberal autentic stie ca nu cunoaste circumstantele fiecaruia si de aceea nu poate planifica decat pentru el si familia sa, nu pentru intreaga societate, pentru ca societatea nu este si nu poate fi rodul proiectarii umane. Abia un socialist, care crede ca ratiunea ii permite sa cunoasca in intregime si sa proiecteze o societate, este si ramane captiv al ideii ca avem nevoie de obiective comune la care ar trebui sa se angajeze intreaga societate. De aici pana la a spune raspicat ca atingerea unui nivel al veniturilor bugetare de 42 la suta din PIB (cat este media europeana) este un obiectiv de tara, nu mai este decat un pas.

Aici, pe respectivii economisti ii suspectez cel mai mult de faptul ca nu utilizeaza corect notiunile. In intelegerea lor, ideologia este ceva inutil sau negativ. Ea nu este insa nici inutila, nici negativa, daca avem in vedere principiile. De exemplu, ideologia liberala este alcatuita ca un set de principii coerente intre ele, ce graviteaza in jurul prezervarii celei mai grele, dar si celei mai utile poveri pe care a achizitionat-o omul: libertatea. Numai o ideologie care nu este bazata pe un set de principii coerente intre ele si subordonate mentinerii libertatilor nu este folositoare. Altfel, ideologia este strict necesara. Daca indeplineste conditia de a fi bazata pe principii coerente intre ele si daca este acceptata de un numar mare de oameni, ideologia este necesara pentru ca planurile noastre sa fie realizate. Revolutia industriala, care nu a fost vreodata un obiectiv al societatii capitaliste, nu ar fi aparut fara ideologia liberala.

In schimb, ideologia socialista este o ideologie ale carei principii sunt incoerente intre ele. Acesta este principalul motiv care l-a fortat pe Marx sa denunte ideologia ca fiind negativa si sa sustina, eronat, ca doar stiinta pura ne poate ghida in constructia unei societati, facand stiintei in general si stiintelor sociale in particular mari deservicii. Pentru a simplifica, avem de ales intre o societate cu o ideologie liberala, in care aproape toti ne vedem planurile realizate, desi societatea nu are vreun scop stabilit, fie negam orice ideologie si acceptam ca doar stiinta ne poate spune cum sa organizam societatea si ce scopuri sa stabilim pentru ea, chiar daca pentru aceasta trebuie sa renuntam la cele mai multe dintre planurile noastre individuale. Ultima varianta este doar o superstitie, care atunci cand a devenit larg acceptata a luat fie forma socialismului, fie forma fascismului.

Cuvantul ideologie nu a avut de la inceput sensul denigrator de astazi. Cei care s-au autointitulat „ideologi” au fost oameni de stiinta din alte domenii decat cel al stiintelor fizicii, chimiei si alte stiinte in care actioneaza clauza caeteris paribus. Ei au fost, la inceput preponderent in Franta, membri ai Scolii de medicina, fiind fiziologi, psihologi sau biologi. Hayek (1952) ne spune ca ei au fost cei mai dedicati aparatori ai libertatii individuale. Ei nu au putut fi admiratori ai dictatorului Napoleon, cum erau destul de multi dintre stralucitii savanti de la Scoala Politehnica. Napoleon a dat sensul degradant pe care il stim in prezent cuvantului ideologie, cu referire la acei ideologi care nu il sprijineau, sau de care nu avea nevoie pentru a modela societatea dupa cum credea el ca este „stiintific” sau pentru a-si duce razboaiele, asa cum avea de la inginerii si profesorii de la Scoala Politehnica, pe care i-a favorizat material. Doar ca un exemplu din multe altele, Jean-Baptiste Say a primit interdictie de publicare a celei de-a doua editii a Tratatului de economie politica pentru ca nu a vrut sa modifice un capitol in linie cu cerintele dictatorului (pentru detalii, vezi Hayek, „The Counter-Revolution of Science – Studies on the Abuse of Reason”, The Free Press, 1952).

Cred ca cei care invoca in prezent argumentul ideologiei ca bariera in calea ajustarii deficitului bugetar gresesc mult, neintelegand in profunzime ideea ca nu orice ajustare a deficitului bugetar este compatibila cu mentinerea echilibrului dintre puterea politica si cea economica, echilibru de care are nevoie orice societate care vrea sa ramana democratica si sa aiba un nivel relativ jos si stabil al inflatiei. Orice ajustare care are ca rezultat o deteriorare a acestui raport prin cresterea puterii politice peste nivelul de echilibru are in esenta ca determinant principal ideologia socialista.

In fapt, sunt ideologi in sensul denigrator al cuvantului aceia care ne critica pentru ca folosim argumentul valid ca nu poti incepe ajustarea deficitului bugetar daca, in paralel cu masuri pe partea de venituri, nu lansezi sau macar nu promiti un pachet credibil de reducere a risipei si a cheltuielilor injuste, pentru a mentine echilibrul dintre puterea politica si cea economica.

Numai atunci este legitima ajustarea pe partea de venituri, cand modificarea impozitelor nu deterioreaza raportul dintre libertatea economica si cea politica prin reducerea celei dintai si cresterea celei de-a doua, cand modificarea impozitelor nu duce la aparitia unui mecanism de crestere a cheltuielilor unora pe banii altora si cand ajustarea pe partea veniturilor este fie precedata de asanarea cheltuielor, fie de lansarea unui program credibil de asanare a acestora intr-o perioada ulterioara bine precizata.

In fine, una dintre barierele in calea unei politici fiscale condusa de principii, mentionata de unii economisti, este teama politicienilor ca daca retrag facilitatile fiscale vor genera recesiune si somaj sau dezechilibre pe scana politica in favoarea extremismului. Probabil ca este ceva adevar in acest argument. Dar cred ca argumentul in sine este un efect al unei cauze mai profunde, si anume revenirea in forta a ideii de justitie sociala (economica, redistributiva), adica de egalitate economica. Aceasta idee, lipsita de continut intr-o economie de piata, a stat intotdeauna la baza interventiilor in economie. Ideea de justitie sociala este bazata, mai in adancime, pe personificarea societatii, adica pe aplicarea la nivelul societatii a unor reguli ce au fost achizitionate pentru a ghida comportamentele personale. Conform ideii gresite de a personifica societatea, daca putem cere unei persoane sa fie justa, atunci putem cere asta si societatii. Odata ce ideea de justitie sociala a ramas o prioritate a guvernelor, dar a fost mai mult adusa in lumina reflectoarelor dupa criza din 2008, orice facilitate acordata candva, dar care ar putea fi interpretata astazi ca fiind o cale de a infaptui justitie economica, este aproape imposibil de retras.

Ideea gresita ca societatea poate fi proiectata si ca putem formula fata de ea in ansamblu cerinte morale, asa cum facem fata de diverse persoane fizice, sta la baza aparitiei unui variante slabe a dictaturii opiniei publice, pe care as numi-o autoflagelanta. In prezent, ceea ce ne impiedica sa eliminam exceptii fiscale sau sa permitem mai multa libertate economica nu este vreun despot sau vreo oligarhie. Ceea ce este cu adevarat o bariera este „despotismul opiniei publice”, cum se exprima Mises. Opinia publica are un rol esential in dezvoltarea societatii, pentru ca poate favoriza traditia de reguli achizitionate cultural sau, dimpotriva, poate favoriza regulile inventate de birocrati in numele statului. Astfel, opinia publica stabileste daca politicile publice sunt liberale sau socialiste. Cand face asa ceva, opinia publica isi hotaraste soarta.

Multe statistici se refera in prezent la cei mai bogati 1 la suta dintre oameni, facand implicit o opozitie cu restul de 99 la suta care formeaza opinia publica. Cine sunt insa acei oameni? Raspunsul este: depinde! Daniel Sanchez are un articol („The 99 and the 1”, The Free Market 30, no. 1, Mises Institute, 2012) dedicat acestui raspuns. El sugereaza, urmand o idee a lui Mises, ca opinia publica este cea care stabileste cine si in ce clasa se afla (99 la suta sau 1 la suta), pentru ca politicile se schimba in functie de aceasta opinie, favorizand statul sau piata. Eu impartasesc acea idee, cu nuanta ca opinia publica influenteaza raportul dintre regulile achizitionate cultural si cele inventate. Cand oamenii au ales preponderent regulile generale care le-au dat libertatea de a-si alege propriile scopuri intermediare (ce bunuri si ce servicii sa produca), adica odata cu aparitia unui capitalism autentic, intreaga societate a devenit mai bogata. Sanchez are dreptate ca in acea societate liberala, cei mai bogati 1 la suta veneau din clasa celor 99 la suta, pentru ca erau cei mai talentati antreprenori, iar cei 99 la suta din economia libera au devenit mai bogati decat cei 1 la suta din societatile anterioare. In societatea liberala, consumatorii (cei 99 la suta) stabilesc cine sunt cei mai talentati antreprenori care ii deservesc, prin votul pe care il dau antreprenorilor in fiecare zi, cand decid ce bunuri cumpara. In acest proces democratic ce are loc de miliarde de ori in fiecare zi, asa cum subliniaza Mises, chiar si copiii voteaza. Mai tarziu, mai ales dupa al Doilea Razboi Mondial, ideea de justitie sociala s-a extins, iar opinia publica s-a schimbat si a permis intrarea in societate a unui numar insemnat de reguli cu scop, dedicate redistribuirii, care limiteaza libertatea de alegere a scopurilor proprii (a mijloacelor de atingere a scopurilor ultime). Aceasta a marit statul si i-a facut pe multi dependenti de el si de cei favorizati de existenta unor guverne mari. Astfel, ajung la o concluzie similara cu a lui Sanchez, si anume ca in clasa celor 1 la suta, in prezent nu se afla doar cei mai votati antreprenori, ci si cei ce apartin unei alte categorii, generata de stat, si anume extractorii de rente pe seama celor 99 la suta. Nu este exclus ca acestia din urma (extractorii de rente) sa fi devenit preponderenti. Este nevoie de revenirea la liberalim daca vrem ca cei 99 la suta sa prospere si sa revina in pozitia de a furniza, liber de interferenta statului, prin concurenta, pe cei 1 la suta cei mai buni antreprenori care ii deservesc pe cei 99 la suta. Dar, asa cum subliniaza Sanchez, mai intai este nevoie ca opinia publica sa se schimbe din nou, iar acest lucru se poate intampla daca readucem in discutie si diseminam ideile economice solide ale lui Mises, Hayek si alti ganditori ce le-au urmat traditia.

Inchei prin reiterarea ideii ca in lupta noastra pentru principii in conducerea politicii fiscale este esential sa facem societatea si pe politicieni sa inteleaga ca planurile fiscale trebuie concepute pornind intotdeauna de la impozite. Atat timp cat exista o singura cota de impozitare, publicul ne va spune clar ce cheltuieli va dori sa finanteze din propriii bani. Nu e nevoie decat ca programele de cheltuieli pe care guvernele vor sa le infaptuiasca sa fie anuntate public inainte de alegeri. Totusi, cand este vorba de ajustarea deficitelor bugetare excesive, intotdeauna trebuie pornit de la cheltuieli, prin oferirea unei perspective asupra eliminarii risipei si a cheltuielior injuste, chiar daca masurile imediate vor fi pe partea de venituri, printr-o mai buna colectare, prin eliminarea exceptarilor fiscale, prin largirea bazei de impozitare etc. Perspectiva ca risipa si cheltuielile injuste sa fie eliminate, iar cheltuielile in general sa fie programate plecand de la impozitele pe care contribuabilii sunt dispusi sa le plateasca din proprii bani (nu din banii luati prin impozitarea progresiva de la altii) creeaza premisele ca acele masuri pe partea de venituri sa fie eficiente si sa nu esueze in evaziune fiscala.