Dincolo de efectele Pandemiei si cresterea brutala a preturilor la energie, care au bulversat intreaga societate, necazurile economice ale Romaniei sunt legate, nu de ieri de azi, de deficite bugetare mari. Deficitul bugetar, pe componenta sa structurala, ne-a adus in situatia de a avea spatiu foarte limitat de manevra cand economia era in prag de recesiune adanca, dupa izbucnirea Pandemiei. Suspendarea regulilor fiscale in UE in perioada 2020-2022 a permis sa fie atenute suferintele cetatenilor, ale economiei, dar nu a inlaturat necesitatea de a face o corectie fiscala/bugetara de amploare in cativa ani - sa fie adus deficitul bugetar sub 3% din PIB in mod sustenabil, pentru a stabiliza datoria publica.
Intr-un text anterior (Regulile fiscale in UE si Romania, site Consiliul Fiscal, 7 febr, a.c) au fost examinate reguli fiscale comune in UE, reforme gandite a le face mai potrivite circumstantelor actuale. Si s-a subliniat ca, desi este de inteles o adaptare a regulilor fiscale, nevoia de corectie fiscala/bugetara in Romania nu isi pierde din stringenta.
Exista insa un aspect mai putin aflat in discutia publica, care nu trebuie sa fie omis cand se judeca relatia intre buget public, politica bugetara si stabilitatea economica. Desi constructii bugetare defectuoase, deficite bugetare adanci, politici prociclice, zdruncina o economie si lovesc stabilitatea ei, nu totul se rezuma la buget public ca generator de criza. Istoria economica a Romaniei ca si episoade de criza de balanta de plati in lume arata ca necazuri pot avea originea in dezechilibre majore intre economisire si investire in sectorul privat, in expansiunea excesiva a creditarii pentru firme private. Sa ne aducem aminte ca deficite bugetare headline (ce nu tin cont de pozitia ciclica a economiei) erau ai spune nu in cer intre 2007-2008 in Romania (desi deficitul cash in 2008 era cosmetizat de veniturile obtinute din vanzarea BCR), in timp ce deficite externe (de cont curent) erau de doua cifre. Si in alte tari din UE deficite externe explodasera. Au fost ani cu bule speculative in numeroase economii europene, intre care si Romania. Ceva asemanator s-a intamplat in criza asiatica din anii 1997-1998 si, anterior, in America Latina. Si s-a vazut ca, nu arareori, nu bugete publice erau vinovate in principal de crize de lichiditate/ de balanta de plati, ci indatorare excesiva a sectorului privat, o expansiune mare a creditului (nu catre productie), ce invita o criza de incredere in monede nationale, determina crize valutare. Criza datoriilor suverane din zona euro a ilustrat un amestec de supraindatorare publica (ex: Italia si Grecia, Spania cu datorii ascunse ale provinciilor) si supraindatorare privata -exemplul cel mai notoriu fiind datoriile grotesc de mari ale bancilor private din Irlanda (in afara zonei euro ceva similar fiind in Islanda).
Reguli fiscale adecvate se cuvine sa fie insotite de reguli macroprudentiale, care sa aiba grija ca expansiunea creditarii sa nu pericliteze stabilitatatea financiara si economica. Este motivul pentru care, dupa 2009, s-a vorbit tot mai mult in lume despre reguli macroprudentiale, au aparut institutii (ESRB/Consiliul European pentru Risc Sistemic, ESMA, EIOPA) si instrumente in UE care au drept obiectiv supravegherea si influentarea miscarii creditului, stabilitatea financiara. In Romania exista Comitetul National de Supraveghere Macroprudentiala, care examineaza riscuri sistemice la adresa stabilitatii financiare si implica conlucrarea intre BNR, ASF si Guvern.
Bancile centrale din UE au asezat, alaturi de stabilitatea preturilor, stabilitatea financiara ca obiectiv central al politicilor lor pornind de la considerente validate de evolutia economiilor si interpretarea analitica a crizelor. Astfel:
- Stabilitatea preturilor nu asigura automat stabilitatea economica;
- Bugete publice cvasi-echilibrate pot fi inselatoare daca deficite externe devin prea mari dintr-o expansiune “exuberanta” a creditarii;
- Bugetele publice trebuie sa tina cont de “pasive ascunse” (hidden liabilities)
- Corectii ale deficitelor externe pot fi extrem de dureroase daca sunt lasate numai pe seama reactiei pietelor;
- Pentru finantatorii externi, ce conteaza, finalmente, este indatorarea externa totala a unui stat, care cuprinde pe cea publica si cea privata;
- Statul este chemat sa fie garant daca este pusa la indoiala bonitatea financiara a unei tari, inclusiv pentru operatiuni ale sectorului privat
- Riscuri sistemice trebuie sa fie avute in vedere in mod constant
- Riscuri sistemice deriva si din complexitatea tot mai mare a pietelor financiare, din extinderea componentelor “umbra” (inclusiv cypto active), posibile atacuri informatice.
Se poate nota ca acum 14-15 ani deficitul de cont curent al Romaniei era de doua cifre, in timp ce in ultimii ani, inclusiv 2021, a fost intre 5-7% din PIB. Dar trebuie avut in vedere ca avem deficite bugetare mari (nesustenabile fara o corectie), ca datoria publica a crescut considerabil (s-a triplat dupa 2008, chiar daca este inca sub 50% din PIB), ca finantarea negeneratoare de datorie a deficitului de cont curent a scazut ca pondere in ultimii ani (este sub 70%), ca politici monetare se intaresc in lume din cauza persistentei inflatiei crescute brusc, ca pietele financiare vor face mai piperat costul finantarii pentru economii percepute mai vulnerabile. Si, atentie, economiile invecinate din UE nu au dezechilibre externe periculoase.
Cand judecam ce diminueaza riscuri sistemice se cuvine deci sa punem laolalta reguli fiscale cu reguli macroprudentiale; impreuna ele trebuie sa previna episoade de criza financiara, valutara, acuta. Este de adaugat o regula, desi nescrisa in vreun tom european/international de bune practici: necesitatea de a avea venituri fiscale peste un prag critic, care sa permita finantarea adecvata de bunuri publice esentiale, capacitatea de a raspunde la socuri adverse. Concret, ar insemna sa se ajunga in Romania la venituri fiscale (inclusiv contributii), ce sunt acum cca 27% din PIB, de peste 32% din PIB (media in UE este de 40%, iar in economii emergente din UE de 33-34% din PIB)
Reguli fiscale si macroprudentiale intra in arhitectura constructiei politicilor macroeconomice, dar nici ele nu sunt lamuritoare in totalitate pentru progresul economic al unor tari care exceleaza prin competitivitate. O performanta economica buna cere castiguri de productivitate sistematice si plasare avantajoasa in lanturi de valoare; este nevoie de investitii, de politici industriale (tintite) care sa incurajeze dezvoltarea unor domenii de varf, inovatie intensa, capital uman valoros.
Trebuie spus ca balante interne si externe mai mult sau mai putin echilibrate, ce pot fi usor finantate, nu intotdeauna echivaleaza cu o utilizare corespunzatoare a resurselor. Cand balante echilibrate sunt insotite de o subutilizare masiva de resurse, echilibrele sunt precare -ele denota o alocare suboptima a resurselor. Iar aceasta situatie poate fi favorizata de un curs de schimb supraevaluat, ce incurajeaza importuri si descurajeaza exporturi. Dar, ce conteaza cel mai mult pentru competitivitate este plasarea avantajoasa in lanturi de valoare (productie) crosfrontaliere, dezvoltarea sistematica a productiei de bunuri si servicii exportabile, sau care pot inlocui importuri -- asa numitele “tradables”. Echilibre precare rezulta si cand distributia veniturilor, a castigurilor in economie, in societate, este foarte asimetrica.
NGEU este pentru UE politica industriala, care are in vedere chestiunea mare energetica si competitia geopolitica. PNRR are o relevanta similara pentru Romania avand insa o dimensiune suplimentara generata de un deficit de competitivitate ilustrat de deficite externe devenite aproape cronice. PNRR poate mari competitivitatea economiei in mod semnificativ, poate ameliora calitatea echilibrelor interne si externe. Valorificarea PNRR este o “batalie pentru apa grea” in cazul Romaniei.
Consolidarea bugetara trebuie sa reduca din deficitele externe (fenomenul deficitelor gemene este vizibil in ultimii ani -ex: in 2021 deficit bugetar cash de 6,7% din PIB si deficit de cont curent catre 7% din PIB), insa trebuie totodata ca rigori macroprudentiale sa nu permita o expansiune a creditarii care, in loc sa favorizeze investitii productive, ar sustina o cerere de import ce ar intretine deficite externe periculoase.
O intrebare legitima este de ce ar trebui sa fim preocupati de expansiunea creditului catre firme private cand acest credit este cca.27% din PIB (mult diminuat dupa criza financiara, cand se situa la aproape 40% din PIB), probabil cel mai scazut din UE. Aici se poate face o analogie cu chestiunea bugetului public dat fiind ca datoria publica autohtona este inca la o cota rezonabila in context UE (datoria publica a zonei euro este cca. 90% din PIB). Problema tine de o dinamica a creditului ce poate strica echilibrele. Iar aici se cuvine sa vedem si ce finanteaza creditul --una este sa finantezi productie de tradables si altceva sa construiesti mall-uri si magazine care sustin cererea de importuri. In plus, un deficit de cont curent de 5% din PIB poate fi mai convenabil decat unul de 4% din PIB daca finantarea sa nu genereaza datorie -nu mai vorbim de orientarea creditului (ce se finanteaza cu el). Valorificarea resurselor naturale ale Romaniei trebuie sa fie mult mai profitabila pentru economia noastra.
Ansamblul politicii economice trebuie sa incerce ameliorarea competitivitatii, a productivitatii economiei, sa obtina pozitii cat mai avantajoase in lanturi de valoare/productie, care sa permita venituri in crestere pentru cetatenii romani.