Reabilitarea energetica a imobilelor este subiectul cu impactul cel mai puternic pe piata europeana a constructiilor. Daca inainte de instalarea recesiunii gradul de utilizare a materialelor era sensibil egal atunci cand se comparau segmentul imobilelor noi cu acela al cladirilor existente, in 2012 ponderea a fost de aproximativ 30% - 70% in favoarea acestora din urma, iar tendinta este in continuare de consolidare a trendului deja instalat. In Romania, programele respective au fost implementate intr-un mod cu totul particular, asa-numitele proiecte de renovare a fondului de imobile existente pe plan national starnind numeroase controverse, legate, in principal, de calitatea materialelor folosite, de intarzierile la plata creantelor, de lipsa de interes a beneficiarilor pentru solutiile tehnice adoptate (generata de gratuitatea sistemului etc.). In vara lui 2012, Comisia Europeana a facut o propunere interesanta, care s-a concretizat prin deblocarea unor fonduri importante din sumele destinate coeziunii si orientarea acestora catre obiectivele de reabilitare. Conditiile impuse de oficialii europeni au sanse minime de a fi respectate in Romania, unde pe de-o parte beneficiarii – avand un grad redus de informare si un nivel limitat de solvabilitate financiara – sunt prea putin dispusi sa sustina din fonduri proprii o parte a costurilor aferente lucrarilor respective, iar autoritatile publice – care au folosit conceptul respectiv ca pe un instrument electoral – nu ar mai avea interesul sa participe la program in noile conditii, dat fiind faptul ca implicarea unor resurse comunitare presupune, in mod automat, un control extrem de strict al modului in care sunt cheltuiti banii pusi la dispozitie.
Noua forma a Ordonantei nu garanteaza performanta energetica
Cu toate acestea, Guvernul a modificat – la cererea CE – Ordonanta de Urgenta 19/2009, introducand mai multe elemente care sa permita, in mod teoretic, atragerea de fonduri europene. Din pacate, inca de la inceput se prevede ca „realizarea lucrarilor de interventie are ca scop cresterea performantei energetice a blocurilor de locuinte, astfel incat consumul anual specific de energie calculat pentru incalzire sa scada sub 100 kWh/mp, in conditii de eficienta economica”. Un calcul simplu indica faptul ca un asemenea nivel al consumului nu constituie aproape nicio imbunatatire fata de situatia actuala, existenta intr-un imobil uzual, care nu a fost supus unor proceduri de eficientizare din punct de vedere energetic (pentru comparatie, costurile de incalzire pentru un apartament de 70 mp in conditiile date de „performanta” ar fi cu 50% mai mari decat acelea aferente unui imobil pasiv, cu o suprafata de 200 mp). Practic, este anulata, de la inceput, orice pretentie de calitate (este adevarat ca directiva 31/2010/EC permite statelor membre ale UE sa stabileasca pe plan national nivelul de consum pentru incalzire aferent constructiilor aproape zero energetice, insa pragul de 100 kWh/mp*an este inadmisibil). Un element pozitiv este inclus in cadrul articolului 11, care prevede ca „indicatorii tehnico-economici din documentatia de avizare intocmita, pentru fiecare bloc de locuinte, se aproba de catre consiliul local, conditionat de insusirea acestora de catre coordonatorul local si asociatia de proprietari, precum si de obtinerea avizului conform si prealabil al Consiliului Tehnico - Economic al Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului pentru blocurile de locuinte cuprinse in programul national, in limita fondurilor alocate anual cu aceasta destinatie”. Iata asadar ca este solicitata si opinia beneficiarilor (in masura in care acestia au un anumit nivel de expertiza). Mai mult chiar, in noua forma a legii se precizeaza ca autoritatea locala are obligatia de a incheia un contract de mandat cu fiecare asociatie de proprietari, abia ulterior avand posibilitatea sa contracteze lucrarile. Problema care se pune este, de fapt, aceea a utilizarii la lucrarile de reabilitare a unor sisteme compatibile cu astfel de operatiuni, care sa asigure nivelul prevazut prin normative (C 107/2005 actualizat) de performanta termica (pentru ferestre, de exemplu, un coeficient de transfer termic de 1,3 W/mpK, recomandat inclusiv in cazul renovarilor). Din pacate, desi prevederile legislative exista, iar metodele de determinare sunt clar stabilite (valorile parametrilor putand fi determinate, prin calcul, in functie de indicatiile din C 107), in continuare este dificil de determinat daca au fost indeplinite in realitate si nu doar declarativ exigentele mentionate.
Tamplaria de calitate la imobilele reabilitate ramane o iluzie
Din punctul de vedere al managerilor companiilor specializate in productia de tamplarie termoizolanta, precum si cel al furnizorilor de sisteme, aceste aspecte sunt foarte importante, intrucat definesc bariera tehnica si financiara de la care se poate lua decizia de a participa sau nu la astfel de programe. In cazul in care legea este respectata in litera ei si sunt mentinute toate nivelurile de performanta (chiar daca, in acest moment, sunt extrem de permisive), este clar ca viitoarele programe de reabilitare nu vor mai putea fi efectuate cu materiale de categorie inferioara sau prin colaborarea cu antreprenori ce nu au personal suficient de bine calificat pentru a pune in opera respectivele tehnologii. De asemenea, pretul pentru tamplaria termoizolanta folosita va creste in mod semnificativ (apropiindu-se de valoarea existenta pe piata). Spatiul de „manevra” al primariilor este drastic redus, cu atat mai mult cu cat nu mai ramane loc de interpretare nici macar in ceea ce priveste ordinea in care imobilele intra in program („blocurile de locuinte cuprinse in programele locale se prioritizeaza de catre coordonatorii locali in scopul includerii in programul national, in baza urmatoarelor criterii tehnice: a) numar de apartamente, incepand cu blocurile de locuinte cu cel mai mare numar de apartamente; b) anul construirii, incepand cu blocurile de locuinte cu vechimea cea mai mare”). In concluzie, se poate afirma ca, in pofida unei evidente bune intentii pe care s-a fundamentat modificarea actului normativ analizat, intregul proces are sanse minime de implementare in practica, principalele impedimente fiind legate dezinteresul beneficiarilor (aparut pe fondul obligativitatii finantarii partiale) si al autoritatilor locale (generat de anularea avantajelor mai mult sau mai putin obscure pe care acestea le exploatau in varianta anterioara). O sansa ar fi ca, presupunand ca ar exista asociatii de proprietari care ar dori sa participe la un astfel de proces, acestea sa utilizeze serviciile unei firme de consultanta tehnica si, eventual, juridica, pentru a negocia cat mai atent conditiile de derulare a procedurilor de reabilitare si a preintampina (prin respectarea stricta a legii) orice eventuala incercare a functionarilor publici de a deturna demersul respectiv. De asemenea, s-ar impune eforturi sustinute pentru a modifica pragul de-a dreptul hilar de consum pentru incalzire existent in acest moment, care nu caracterizeaza in niciun fel o constructie performanta din punct de vedere al consumului energetic. Din pacate, probabilitatea ca aceste conditii sa fie indeplinite tinde catre zero, astfel incat, pozitionandu-ne intr-un scenariu repetat obsesiv, fondurile europene disponibile vor ramane neutilizate, iar Romania va contribui in continuare la procesul de incalzire a planetei, prin aportul suplimentar de caldura transmisa din case catre mediul exterior.
