Inflatia continua sa creasca in multe tari din lume. In martie 2022, inflatia CPI a ajuns in SUA la 8,5 la suta, iar in zona euro la 7,5 la suta. In Cehia, inflatia a ajuns la 11,1 la suta inca din Februarie. In Polonia, inflatia a ajuns in martie la 10,9 la suta, iar in Romania la 10,2 la suta. Inflatiile de baza, cele care reflecta mai fidel excedentul cererii, au crescut si ele.Inflatia din prezent seamana tot mai mult cu cea din anii 1970. Atunci preturile la energie si alimente au avut o mare contributie la cresterea inflatiei preturilor de consum. Aceasta nu inseamna ca inflatia de baza nu a jucat un rol important, asa cum a jucat si in anii 1960, ceea ce ne duce la mix-ul politicilor monetare si fiscale de atunci.
Referitor la acest din urma aspect, sunt studii care arata ca in deceniile sase si sapte in SUA, politica fiscala a jucat rolul conducator in mix-ul de politici macroeconomice, ceea ce a explicat cresterea inflatiei prin acomodarea de catre politica monetara a socurilor fiscale, intre care cele legate de Razboiul din Vietnam si de programul intitulat „Marea Societate”, initiat de Lyndon Johnson (Bianchi si Ilut, 2017).
Asemanarea cu anii 1970 este prezenta atat referitor la oferta, cat si la cerere. In prezent, pe partea ofertei, preturile la energie si la alimente sunt contributorii majori la inflatie, ca in anii 1970. Pe partea cererii, socurile fiscale au fost si inca sunt in aproape toate tarile acomodate de politicile monetare, exact ca atunci.
La inceputul anilor 1980, in SUA, Paul Volcker a schimbat cursul, intarind politica monetara in mod ferm. Totusi, asa cum arata Bianchi si Ilut (2017), inflatia a inceput sa scada abia cand politica fiscala a acomodat acea schimbare in mix-ul de politici, schimbare fara de care inflatia ar fi continuat sa fie inalta pentru inca cincisprezece ani. Exact ca atunci, si de data aceasta numai corecta cooperare intre cele doua politici va oferi solutia de stabilizare a inflatiei la niveluri relativ joase.
Mai precis, ca la inceputul anilor 1980, intarirea politicii monetare in lume nu ar putea duce la o inflatie joasa si stabila fara un suport adecvat venit de la politica fiscala. In mod concret, aceasta inseamna ca politicile fiscale ale guvernelor lumii sa arate doua lucruri: (i) ca urmeaza reguli fiscale bune, care pun in centru adaptarea scopurilor (cheltuielilor)la mijloace(impozite), nu invers, si ca (ii) vor implementa masuri care vor crea anticipatii ca valoarea prezenta a surplusurilor primare reale pe un orizont de timp va fi egala cu datoria publica nominala. Cu alte cuvinte, este necesara din nou nu numai intarirea politicii monetare, ci si stabilizarea anticipatiilor fiscale. Altfel, inflatia va continua sa ramana inalta, volatila si persistenta, chiar daca politica monetara ar continua sa se intareasca.
In lumina acestei experiente, apare intrebarea daca bancile centrale din lume sunt „behind the curve”. Otmar Issing afirma in interviul sau din 12 aprilie pentru FT („Living in a Fantasy”) ca cel putin ECB si Fed sunt, cu cea din urma fiind „chiar mai mult in spate”. Totusi, daca anticipatiile fiscale conteaza, atunci este nevoie de mai multa nuantare. Pe de o parte, fara o acomodare adecvata a intaririi politici monetare de catre politica fiscala, o crestere a ratelor dobanzilor ar rezulta in cresterea inflatiei. Acest lucru a devenit mai clar abia in toamna lui 1981, dupa ce s-a inteles „aritmetica monetarista neplacuta” a relatiei dintre politica monetara si politica fiscala din perspectiva anticipatiilor fiscale (Sargent si Wallace, „Some Unpleasant Monetarist Arithmetic”,1981). Pe de alta parte, Volcker a intarit masiv politica monetara cu doi ani inainte ca politica fiscala sa acomodeze acea intarire, acomodarea fiind, poate, stimulata si de costurile crescute cu dobanzile. Concluzia mea este ca banca centrala nu trebuie sa astepte sa vada ca politica fiscala face pasi in directia unui mix corect. Mai devreme sau mai tarziu, politica fiscala va fi nevoita sa actioneze corect.
Decizional, situatia este mai simpla pentru o uniune fiscala, dar este mult mai complicata pentru zona euro, unde conceptiile sunt divizate referitoare la momentul optim pentru intarirea politicilor fiscale. Cu atat mai mult, politica monetara nu trebuie sa astepte semnele ca intarirea politicii monetare va fi imediat acomodata de politica fiscala.
Nu cred ca trebuie sa mai mentionez in detaliu ca aceleasi rationamente se aplica oricarui mix de politici monetare si fiscale, indiferent de tara. Si, trebuie adaugat, aceasta poate fi cu atat mai adevarat cu cat tonul in politicile monetare in lume il dau marile banci centrale, unde Fed-ul este, asa cum spune Rogoff, „banca centrala globala de facto” (Keneth Rogoff, „Are Inflation Fears Justified?, www.project-syndicate.org, March 1, 2021”). Tarile care, prin comparatie, ar ramane in urma in implementarea unui mix corect ar avea costuri mari.
Exista insa in prezent si o deosebire esentiala fata de anii 1960-1970. Atunci, inflatia inalta a aparut in acelasi timp cu cresterea curentului economic al neoclasicismului, ceea ce a ajutat la crearea sanselor pentru o revigorare a liberalismului, anterior sugrumat masiv de politicile Marii Societati a presedintelui Johnson.
Din pacate, inflatia de acum este acompaniata de o deplasare a politicilor in directia opusa. Atunci, liberalismul crescand a permis operatiuni ferme, dar necesare pentru readucerea inflatiei la niveluri stabile si joase. Ramane de vazut daca disciplina stricta a mix-ului de politici monetare si fiscale dovedita atunci va putea fi replicata in prezent, cand progresismul este rege.
*** Autor: Ec. Lucian Croitoru, Consilier pe probleme de politica monetara al guvernatorului BNR.
