In secolul XX a fost consemnata o evolutie reala in ceea ce priveste securitatea la incendiu a cladirilor. In special dupa anii ’50, statisticile disponibile referitoare la accidente si pagube materiale cauzate de foc indica faptul ca implementarea masurilor de protectie a constituit un succes, cu toate ca strategiile din perioada respectiva vizau in principal aplicarea unei abordari conventionale de tip prescriptiv. O asemenea politica se refera mai ales la metodele pasive de preventie, folosind mijloace necombustibile, compartimentari sau solutii structurale. Varianta respectiva s-a dovedit a fi aplicabila si practica in acelasi timp, atata vreme cat a fost pusa in opera in mod complementar cu solutii active care sa contribuie la majorarea nivelului de securitate. Cateva dintre cele mai importante aspecte care se constituie in parti componente ale abordarii prescriptive sunt reprezentate de: validarea metodelor prin testarea lor in conditii reale, asigurarea unui feedback dat de experienta cumulata de-a lungul anilor, garantarea redundantei necesare prin reglementari speciale si protocoale de testare.
Ingineria de securitate la incendiu si avantajele pe care le asigura
Mai ales in cazul constructiilor traditionale, actiunile de tip prescriptiv raman o metoda verificata si functionala, acceptata pe scara larga de cetateni, autoritati de reglementare si companii furnizoare de sisteme. Este foarte probabil ca solutia respectiva sa se dezvolte in continuare, mai ales in ceea ce priveste formele in care este transpusa si criteriile actualizate de siguranta, pornind de la noile materiale folosite in domeniul constructiilor, cum ar fi, de pilda, extractoarele de fum sau alte sisteme ultramoderne. Prin comparatie, ingineria de securitate la incendiu (FSE) constituie o cale de data mult mai recenta, folosita pentru calcularea exacta a masurilor de protectie antiincendiu care se impun. Printre instrumentele utilizate de FSE, se numara metodele de determinare pe baza performantelor in utilizare si solutiile probabilistice, care inlocuiesc traditionalele date intabulate sau sistemele simplificate. Folosite corect, aceste instrumente au potentialul real de a elimina complet diferentele existente intre regulamentele nationale de constructii in ceea ce priveste nivelurile de siguranta la incendiu. Desigur, la momentul actual nu exista o definitie unica a FSE, insa cea mai obiectiva abordare este inclusa in standardul ISO 13387-2 care statueaza ca acest concept modern reprezinta „o aplicare a principiilor ingineresti, regulilor si rationamentelor emise de experti pe baza unei aprecieri stiintifice a fenomenului focului, a efectelor acestuia, a reactiei si comportamentului factorului uman, in vederea: limitarii pierderilor de vieti omenesti, protectiei proprietatii, protectiei mediului; cuantificarii stocastice si a riscului de aparitie a acestui fenomen, respectiv evaluarii efectelor; evaluarii analitice a masurilor optime de prevenire si protectie, necesare in vederea limitarii, in normele prescrise, a consecintelor negative”. Pentru ca rezultatele sa fie cele asteptate, in sensul imbunatatirii fata de abordarea prescriptiva, trebuie ca utilizarea sa sa fie normata si generalizata.
Mai ales in cazul constructiilor traditionale, actiunile de tip prescriptiv raman o metoda verificata si functionala, acceptata pe scara larga de cetateni, autoritati de reglementare si companii furnizoare de sisteme. Este foarte probabil ca solutia respectiva sa se dezvolte in continuare, mai ales in ceea ce priveste formele in care este transpusa si criteriile actualizate de siguranta, pornind de la noile materiale folosite in domeniul constructiilor, cum ar fi, de pilda, extractoarele de fum sau alte sisteme ultramoderne. Prin comparatie, ingineria de securitate la incendiu (FSE) constituie o cale de data mult mai recenta, folosita pentru calcularea exacta a masurilor de protectie antiincendiu care se impun. Printre instrumentele utilizate de FSE, se numara metodele de determinare pe baza performantelor in utilizare si solutiile probabilistice, care inlocuiesc traditionalele date intabulate sau sistemele simplificate. Folosite corect, aceste instrumente au potentialul real de a elimina complet diferentele existente intre regulamentele nationale de constructii in ceea ce priveste nivelurile de siguranta la incendiu. Desigur, la momentul actual nu exista o definitie unica a FSE, insa cea mai obiectiva abordare este inclusa in standardul ISO 13387-2 care statueaza ca acest concept modern reprezinta „o aplicare a principiilor ingineresti, regulilor si rationamentelor emise de experti pe baza unei aprecieri stiintifice a fenomenului focului, a efectelor acestuia, a reactiei si comportamentului factorului uman, in vederea: limitarii pierderilor de vieti omenesti, protectiei proprietatii, protectiei mediului; cuantificarii stocastice si a riscului de aparitie a acestui fenomen, respectiv evaluarii efectelor; evaluarii analitice a masurilor optime de prevenire si protectie, necesare in vederea limitarii, in normele prescrise, a consecintelor negative”. Pentru ca rezultatele sa fie cele asteptate, in sensul imbunatatirii fata de abordarea prescriptiva, trebuie ca utilizarea sa sa fie normata si generalizata.