MDR: Nou mecanism de raportare catre autoritatea fiscala nationala a tranzactiilor

Termenul de implementare al Directivei MDR (Mandatory Disclosure Regime) la nivelul legislatiei romanesti este sfarsitul anului curent. Desi pare confortabil, timpul ramas este destul de scurt. Mai mult decat atat, vor face subiectul raportarii tranzactiile al caror prim pas in implementare a fost facut incepand cu 25 iunie 2018, prin urmare, chiar daca inca nu se face raportarea, tranzactiile desfasurate in ultimele 12 luni pot fi raportabile.

Publicata in urma cu un an, la 5 iunie 2018, Directiva (UE) 2018/822 de modificare a Directivei 2011/16/UE vizeaza schimbul automat obligatoriu de informatii in domeniul fiscal cu privire la modalitatile transfrontaliere care fac obiectul raportarii.

Consacrata sub denumirea internationala de „Directiva MDR” - acronim pentru Mandatory Disclosure Regime (in sensul de regim de raportare fiscala obligatorie), acest act normativ european a intrat in vigoare la data de 25 iunie 2018 si prevede ca termen de implementare la nivelul statelor membre finalul anului 2019.

Directiva MDR (sau „DAC 6”) vine in contextul si in completarea infrastructurii de raportare fiscala si schimb de informatii deja consacrate la nivelul UE, reprezentate de directivele cu privire la cooperarea administrativa („DAC”) si anume:

- schimbul automat de informatii fiscale stabilit prin Directiva 2011/16/UE („DAC 1”);

- standardul comun de raportare (En. Common Reporting Standard - „CRS”) pentru informatiile cu privire la conturile financiare (Directiva 2014/107 - „DAC 2”);

- schimbul automat de informatii privind solutiile fiscale anticipate cu aplicare transfrontaliera si acordurile de pret in avans (introdus prin Directiva (UE) 2015/2376 - „DAC 3”);

- schimbul automat obligatoriu de informatii intre autoritatile fiscale privind raportarea de catre intreprinderile multinationale pentru fiecare tara (introdus prin Directiva (UE) 2016/881 - „DAC 4”);

- accesul autoritatilor fiscale la procedurile de precautie privind clientela aplicate de institutiile financiare in vederea combaterii spalarii banilor (Directiva (UE) 2016/2258 - „DAC 5”).

Directiva MDR introduce un nou mecanism de raportare catre autoritatea fiscala nationala a tranzactiilor (denumite modalitati) transfrontaliere care indeplinesc anumite criterii (denumite semne distinctive). Scopul final este de a facilita identificarea de catre autoritatile fiscale europene a modalitatilor transfrontaliere potential agresive, in urma efectuarii intre acestea a unui schimb automat al informatiilor raportate la nivel national.

Desi reactiile si discutiile la nivel european fata de noile obligatii de raportare fiscala continua sa fie intense, implicand dezbateri si chiar negocieri intre organizatiile patronale ale diverselor tipuri de entitati posibil obligate la raportare si organismele fiscale nationale care ar trebui sa administreze si sa supravegheze raportarea, in Romania, ecourile noilor cerinte inca nu si-au facut simtita prezenta.

Iata cateva dintre aspectele esentiale ale noii legislatii - cine, ce si cand ar trebui sa raporteze, care sunt punctele „sensibile” care ar merita o analiza si o atentie sporita in implementare atat din partea administratiei fiscale nationale, cat si a entitatilor posibil raportoare.

Directiva MDR se aplica in primul rand intermediarilor care proiecteaza, comercializeaza, organizeaza, pun la dispozitie in vederea implementarii sau gestioneaza implementarea unei modalitati transfrontaliere care prezinta unul sau mai multe semne distinctive.

In mod distinct, sunt insa obligati sa raporteze si prestatorii de servicii care sunt implicati in mod direct sau indirect in modalitatea transfrontaliera respectiva. Acestia sunt definiti ca fiind persoanele care, avand in vedere faptele si circumstantele relevante si pe baza informatiilor disponibile, a cunostintelor de specialitate relevante si a intelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, stiu sau ar fi rezonabil sa stie ca s-au angajat sa furnizeze, direct sau prin intermediul altor persoane, ajutor, asistenta sau consiliere cu privire la proiectarea, comercializarea, organizarea, punerea la dispozitie in vederea implementarii sau gestionarea implementarii unei modalitati transfrontaliere raportabile.

Sarcina de a dovedi ca prestatorul de servicii nu ar fi putut cunoaste, in mod rezonabil, faptul ca tranzactia pentru care a prestat serviciile respective prezinta un semn distinctiv pentru a fi raportabila, ii revine intermediarului respectiv.

Exista si o concesie pe care Directiva MDR o face cu privire la persoanele calificate ca intermediari, si anume aceea de a permite statelor membre sa excepteze de la obligatia raportarii pe intermediarii care fac obiectul unui privilegiu profesional legal in temeiul dreptului intern al statului membru respectiv. In cazul legislatiei romane, candidatii ideali pentru a beneficia de privilegiu sunt avocatii.

Este neclar daca si alte persoane obligate de legea romana la confidentialitatea fata de client ar putea fi exceptate. In orice caz, pentru a beneficia cu adevarat de exceptie, legislatia romaneasca de implementare ar trebui sa indice in mod expres persoanele beneficiare ale exceptiei.

In cazul in care intermediarul este exceptat de la raportare, obligatia de raportare revine altui intermediar in tranzactie (daca exista) sau insusi contribuabilului relevant, ca participant la tranzactie. Obligatia de raportare revine contribuabilului si in cazul in care nu exista un intermediar in tranzactie.

Pentru a preveni raportari inutile pentru una si aceeasi tranzactie, un intermediar nu este obligat sa raporteze daca are dovada ca o alta persoana in aceeasi tranzactie a raportat deja.

Directiva MDR are in vedere raportarea modalitatilor transfrontaliere care indeplinesc unul sau mai multe dintre semnele distinctive enumerate de directiva.

Interpretand putin, modalitatea transfrontaliera raportabila poate insemna una sau mai multe tranzactii, parti sau pasi dintr-o tranzactie, care implica entitati din mai multe state membre sau/si state terte. Intr-un sens larg, se refera la participanti la tranzactii sau activitati in jurisdictii diferite sau, in mod separat, la tranzactii care ar putea avea un impact asupra schimbului automat de informatii sau a identificarii beneficiarilor reali.

Chiar daca Directiva MDR vorbeste in mod clar de tranzactii transfrontaliere, exista deja cazuri in care statele membre au implementat, sau au in vedere, extinderea obligatiei de raportare si cu privire la tranzactii locale - a se vedea in acest sens Polonia, care are o legislatie MDR functionala inca de la inceputul anului 2019, sau Germania unde legislatia de implementare este la nivel de proiect destul de avansat.

Semnele distinctive sunt impartite in mai multe categorii, fiecare categorie avand la randul ei mai multe subcategorii:

- semne distinctive generice sau specifice, legate de testul beneficiului principal - in sensul ca beneficiul principal sau unul dintre beneficiile principale pe care o persoana se poate astepta in mod rezonabil sa le obtina de pe urma unei modalitati este obtinerea unui avantaj fiscal;

- semne distinctive specifice legate de tranzactiile transfrontaliere;

- semne distinctive referitoare la schimbul automat de informatii si la beneficiarii reali;

- semne distinctive specifice referitoare la stabilirea preturilor de transfer.

Cu privire la semnele distinctive, redactarea Directivei MDR este destul de larga si nu da exemple concrete si detaliate, ceea ce apare ca problematic in situatia deciziei de a califica efectiv o tranzactie. Pentru a da doar un exemplu, unul dintre semnele distinctive este documentatia si/sau o structura puternic standardizata disponibila pentru mai mult de un contribuabil relevant fara a fi necesara personalizarea substantiala a acesteia in vederea implementarii. Desi este calificat ca un semn distinctiv generic legat de testul beneficiului principal, se pune intrebarea in ce masura un serviciu (de exemplu bancar) acordat pe o documentatie standard, care nu a fost in sine proiectata pentru a crea un beneficiu fiscal - dar ar putea totusi sa il creeze in mod indirect sau neintentionat - ar putea intra in aceasta categorie si deveni raportabil pe scara larga? In lipsa unei interpretari oficiale sau practici consacrate local, raspunsul este incert.

Directiva MDR prevede ca va fi aplicabila din 1 iulie 2020, in sensul de intrare in vigoare a obligatiilor de raportare ale intermediarilor. Incepand cu aceasta data, persoanele raportoare sunt obligate sa efectueze raportarea intr-un termen de 30 zile care incepe sa curga in mod diferit in functie de tipul de entitate raportoare (iar aici un aspect interesant de particularizat este daca raportarea va fi facuta de contribuabilul propriu-zis sau de prestatorul de servicii/consultantul).

In plus, Directiva MDR prevede si asa-zisa raportare retrospectiva, in sensul ca modalitatile transfrontaliere raportabile al caror prim pas in implementare a avut loc intre data intrarii in vigoare a directivei (respectiv 25 iunie 2018) si data aplicarii directivei (1 iulie 2020) trebuie raportate pana la 31 august 2020. Ceea ce este problematic aici este insa faptul ca textul Directivei nu defineste ce inseamna „primul pas in implementare”.

Conform Directivei, ramane la latitudinea fiecarui stat membru sa stabileasca sanctiunile aplicabile pentru incalcarea regulilor de raportare astfel incat acestea sa fie eficace, proportionale si cu efect de descurajare. Cu titlu de exemplu, din experienta legislatiilor care au implementat sau sunt in curs de implementare avansata a Directivei, sanctiunile difera de la zeci de mii pana la sute de mii de euro - un exemplu fiind, din nou, Polonia, unde legislatia prevede un minim de penalitate de 500.000 euro.

In urmatoarele sase luni, potentialii raportori vizati ar trebui deja sa initieze o analiza a tuturor tipurilor de tranzactii in care sunt in mod predilect implicati pentru a determina care dintre aceste tranzactii pot prezenta semne distinctive, urmata de o implementare la nivel organizational a unei abordari cu privire la, printre altele, alocarea responsabilitatilor in analiza si in raportarea efectiva.

In paralel, toate tranzactiile susceptibile de semne distinctive si al caror prim pas in implementare a fost facut intre 25 iunie 2018 si 1 iulie 2020 ar trebui deja analizate din perspectiva Directivei MDR si apoi pregatite informatiile pentru a permite o raportare efectiva cel tarziu la data de 31 august 2020.

In plus, timpul ramas ar putea fi utilizat pentru initierea de discutii proactive la nivelul organizatiilor profesionale in colaborare cu autoritatile fiscale, pentru a intelege si clarifica aspectele care au fost lasate netransate de Directiva MDR. Aceste arii „gri” ar putea fi utilizate ca spatiu de manevra in sens pozitiv pentru a construi o interpretare - de preferat, prin ghiduri de clarificare emise si validate inclusiv de autoritatile fiscale.