Cristian Popa, BNR: Romania risca o a treia criza, a datoriei publice

Avem o criza de sanatate publica, o criza economica si riscam sa aprindem una noua: o criza a datoriei publice. Punand ultimele stiri in context este ca si cum ne jucam cu chibriturile pe intuneric intr-un depozit de benzina.

Prin context ma refer la motiunea de cenzura care ar reduce semnificativ capacitatea Guvernului de a limita o crestere masiva a cheltuielilor publice. Astfel, odata trecuta, motiunea de cenzura ar lua dreptul Guvernului de a da Ordonante de Urgenta (OuG), iar fara ele la 1 septembrie costurile cu pensiile cresc cu 40%, ceea ce se traduce intr-un impact bugetar de 6 miliarde de euro doar in 2021. Odata acordate, aceste drepturi de pensie nu mai pot fi luate inapoi. Si nu, nu cred ca guvernarea si legiferarea prin ordonante de urgenta este un lucru sanatos, pentru asta avem Parlament; insa in plina pandemie, si in contextul in care doar asa putem evita situatii mult mai dificile le pot accepta agilitatea din punct de vedere legal.

 

Trebuie spus de la inceput foarte clar si raspicat: fara modificarea legislatiei actuale, la cateva zile dupa 1 septembrie Romania va fi retrogradata de agentiile de rating la categoria junk/ nerecomandat pentru investitii, iar costurile de finantare ale Romaniei ar creste semnificativ. Nu este o predictie, este o certitudine, este o observatie de bun simt economic. Costul de finantare al Romaniei ar creste semnificativ, iar finantarea s-ar obtine din ce in ce mai dificil, pentru ca am deveni un debitor riscant, cu riscuri in crestere in ceea ce priveste capacitatea de rambursare. Ar insemna si presiuni pe curs, pentru ca in timp ce unii finantatori doar vor creste dobanzile la care accepta sa imprumute Romania altii vor cauta sa „fuga” de noi, vor cauta sa isi vanda repede detinerile actuale de active locale (inclusiv titluri de stat) si sa isi schimbe leii pe valuta, pentru a investi in alte tari cu perspective mai bune. Si asta nu pentru ca sunt oameni rai, ci pentru ca Romania ar deveni o tara riscanta, o tara sub-investment grade, deci nerecomandata investitiilor. Unii ar putea fi chiar fortati sa isi vanda activele si sa iasa din Romania, pentru ca reglementarile prudentiale aplicabile le pot cere sa investeasca doar in active cu rating minim „investment grade”, deci nu in Romania retrogradata (ne putem gandi la un fond de pensii din Europa de vest de exemplu).

 

Poate va intrebati de ce, ce treaba are ce facem noi cu banii atat timp cat platim dobanzile la timp. Vin cu perspectiva unui fost investitor, fost manager de investitii al unui fond mare de pensii private care investea in active locale, majoritar titluri de stat, dar si in afara tarii, stiu cum gandeam atunci si cum gandeau alti investitori ca noi.

Datoria publica a Romaniei era de aproximativ 35% din PIB inainte de inceperea pandemiei, odata cu cresterea cheltuielilor sanitare si a celor de sprijin pentru protejarea locurilor de munca si odata cu scaderea economiei si a veniturilor bugetare, deficitul a explodat: ultima rectificare arata 8,6% deficit anul acesta. Pe aceasta directie ce era 35% va ajunge la peste 50% in 2-3 ani iar cu legislatia actuala privind cresterea pensiilor ar fi o chestiune de timp pana ar trece de 60%. Pietele nu ne vor permite sa ne indatoram fara limita. Abordarea investitorilor este simpla: daca avem capacitate sa le returnam imprumuturile “fara emotii” ne finanteaza, daca nu, nu. Iar daca pare ca suntem la mijloc, deci am putea rambursa dar cu ceva emotii (avem capacitate de rambursare dar mica sau in scadere) atunci vor cere dobanzi pe masura, mari, pentru ca isi asuma riscuri. Iar adevarul este ca fara a fi siguri de capacitatea lor de rambursare nici noi nu prea ne-am imprumuta cunoscutii.

 

Si se mai uita la ceva investitorii: la sanatatea bugetului public si la cat de repede pot fi corectate deficitele. Ponderea cheltuielilor publice fixe in total venituri al statului era anul trecut de 84%! Deci 84% din cheltuieli nu sunt in controlul statului pentru ca fie se numesc salarii ale bugetarilor, fie se numesc pensii, si ambele nu pot fi reduse. Cu legislatia actuala ponderea ar continua sa creasca, putandu-se ajunge rapid in situatia in care Statul sa nu isi poata acoperi cheltuielile fixe din venituri, deci sa nu poata functiona fara imprumuturi, chiar si cu investitii zero, ceea ce este absurd. Romania trebuie nu doar sa aiba si sa exercite capacitatea de a redresa problemele structurale ale finantelor publice, dar trebuie si sa convinga finantatorii de asta, altfel acestia ne vor evita, vor investi in alta parte a lumii, imprumutand tari credibile.

 

Cand vine vorba de sanatatea bugetului public putem face o paralela interesanta cu bugetul personal: 31,7% din PIB au fost veniturile statului anul trecut. Anul acesta, la ultima rectificare, ne uitam spre un deficit de 8,6% din PIB, deci imprumuturile sunt 27% din venituri (8,6% raportat la 31,7%, sau cat se imprumuta statul peste venituri), iar la acestea se adauga plata imprumuturilor din trecut, care trebuie si ele platite. Daca am aplica acelasi calcul la nivel personal, la un salariu de 3.500 de lei (sa zicem), lunar am imprumuta 950 de lei, luna de luna. Asta doar pentru a acoperi cheltuielile lunare. Ar trebui sa facem si alte credite noi, pentru plata creditelor contractate in lunile si anii trecuti, refinantari sa le spunem. Este ca si cum am trai 100 de zile pe an doar pe datorie. Nu suna si nu este, sustenabil deloc, n-am reusi sa o ducem foarte mult astfel, insa exact aceasta este situatia bugetului public.

 

Mai trebuie sa subliniez un lucru foarte important: imi doresc pensii decente pentru parintii si bunicii nostri, si-au adus contributia, si-au platit partea si au construit tara, cu bune si cu rele, insa ce inseamna decent? De ce 40% crestere si nu 80%? sau 10%? A existat o discutie serioasa pe acest subiect? Desigur ca ar fi frumos ca seniorii nostri sa aiba pensii ca in Germania sau Italia, insa una este sa iti doresti alta este sa iti permiti, ne-am permite oare? Din pacate eu nu imi aduc aminte de o asemenea discutie.

 

Mai trebuie si echilibru, pentru ca (mai) multi bani la pensii inseamna (mai) putini bani la educatie, la sanatate, la autostrazi si fara ele tinerii vor pleca in strainatate, ramanand intrebarea de unde vor veni acesti bani daca din contributiile tinerilor/ celor apti de munca nu? Si batranii merg la spital, si isi vor nepotii sanatosi, educati si nu plecati in Spania. Iar sistemul public nu este un sistem cu acumulare, nu are bani pusi deoparte pentru plata pensiilor din viitor (cum fac pensiile private) ci transfera contributiile angajatilor actuali, luna de luna, pensionarilor actuali. Deci in discutia (ipotetica dar necesara) de mai sus ar trebui sa amintim si demografia, emigratia si imbatranirea populatiei dar si eficienta, mai ridicata in opinia mea, a unui sistem privat de pensii cu acumulare, cu care poate am avea o sansa mai buna la “pensii ca in strainatate”.

 

In ultimii 1-2 ani a tot aparut intrebarea daca exista bani pentru cresterea pensiilor: deficit inseamna ca esti pe minus, ca trebuie sa imprumuti, iar deficitul Romaniei nu doar ca exista, dar este nesustenabil de mare iar Casa de Pensii este si ea tot pe deficit. Exista deci bani?

Sistemul public de pensii nu este sustenabil, nu era nici inainte de pandemie, insa cu atat nu este nici acum: cu cresteri de beneficii si contributii mai scazute (da, economia privata sufera, rata somajului este asteptata sa creasca deci mai putini angajati si mai putine contributii) dezechilibrul acestuia este in crestere.

 

Blocand dreptul Guvernului de a da OuG-uri, prin motiune de cenzura, decidentii politici elimina orice posibilitate de ajustare a cresterii punctului de pensie la mai putin de 40%, punand economia romaneasca pe o traiectorie foarte periculoasa, costisitoare si plina de riscuri, unele numite mai sus, generand dezechilibre majore, greu, dureros si obligatoriu de corectat in anii ce vin si aducand riscuri asupra stabilitatii financiare. Fortele politice ar trebui sa coopereze pentru evitarea unui asemenea scenariu, insa realitatea electorala este ca tocmai ele ne-au adus in aceasta situatie.

 

Exista desigur o ultima posibilitate, a unui sprint intre motiune si OuG, urmand ca pe 31 august sa vedem daca un potential OuG dat inaintea motiunii inca „sta in picioare” si nu este invalidat de Parlament.

Pentru mine este foarte clar: ne jucam cu focul! periculos chiar. Ramane doar intrebarea daca ne vom reveni la ratiune sau vom scapa chibritul aprins pe jos, de asta depinde viitorul acestei tari.