Napoleon Pop, BNR: Ce avem de invatat din criza anului 2020

La mai putin de 9 luni de la manifestarea acerba a crizei pandemice, cu o mare probabilitate ca primul val sa fie continuat de un al doilea comparabil ca gravitate, se contureaza deja primele lectii ale unei duble si cvasi-concomitente crize - pandemica si economica. Ar fi necesar ca macar de data aceasta sa privim lectiile cu o mai mare seriozitate, intrucat schimbarea viitorului in bine va pleca de la ele. Chiar daca o criza pandemica se intampla o data intr-o generatie, cea prezenta se deosebeste de celelalte prin cea mai mare interventie a guvernelor lumii cunoscuta in istorie. Anumite superlative care tind spre unicitatea dublei crize sau a crizei gemene (daca de luam dupa expresia ”deficitelor gemene”) au condus multe personalitati din lumea economica sa formuleze constatari de tipul ”o criza ca nici o alta”, care nu mai poate fi tratata in modul conventional cunoscut. De ce? Pentru ca dupa ea trebuie sa ne asteptam la o alta lume ”tot ca nici o alta” cunoscuta de noi, spre care vom tranzita si ar fi bine sa eliberam aceasta tranzitie de greselile imense ale unei lumi refractare la reformele structurale mereu amanate.

 

Analize empirice in istoria crizelor omenirii par sa confirme faptul ca lumea nu se trezeste dintr-o amorteala sau rutina perdanta - cand ne referim, in prezent de exemplu, la muntele de datorii acumulate de tarile lumii - decat dupa doua evenimente soc cum au fost cele din secolul XX, Marea Depresiune si cel de la doilea Razboi Mondial. Amandoua au putut schimba lumea in ordinea internationala in care inca mai traim, dar cu pretul unor sacrificii omenesti si costuri (somaj, saracie, interventie masiva guvernamentala, dictatura si cea mai sangeroasa conflagratie mondiala) de neimaginat. Intr-o alta cheie, suntem deja la un al doilea soc global dupa criza financiara inceputa in august 2008 si suntem invitati de multe minti rationale din cele mai multe domenii (economie, filozofie, istorie, geopolitica, psihologie etc.) sa invatam ceva, poate ”mai mult ca niciodata”.

 

Secventialitatea crizei duble ne spune ca detonatorul ei nu trebuie sa fie neaparat o eroare umana. Ea poate fi a naturii, mediului in care traim si care poate exploda prin acumularea nepasarii umane (aici este vorba de eroarea umana), asa cum ne-a prins pandemia cu o infrastructura medicala total nepregatita pentru grozavia pe care o poate face o simpla celula fara viata. Curios lucru este ca viata acestei celule i-a fost conferita chiar de eroarea umana, a minimei preocupari preventive, pentru care s-a platit foarte scump. Doi economisti foarte cunoscuti, Carmen Reinhart si Vincent Reinhart, ne spun ca raspunsul guvernelor, in lupta cu pandemia prin fortarea de catre ele a ”inchiderii economiilor” si interzicerii mobilitatii fizice a oamenilor, tocmai pentru a reduce la minimum rata infectarii cu noul virus, a fost unul din cele mai puternice, consistente si costisitoare, la o scara ne mai intalnita (vezi ”The Pandemic Depression. The Global Economy Will Never Be the Same”, Foreign Affairs, iunie 2020).

 

Atacul, poate previzibil, a fost brusc si abrupt, iar caracteristicile crizei economice induse au fost total diferite decat cele ale ultimei crize financiare. Aici, oameni politici si specialisti au plasat lipsa erorii umane legate strict de disciplina politicilor economice (oare?), dar insuficienta unei infrastructuri medicale si a echipamentelor, medicamentelor, consumabilelor etc. nu a reflectat ”suficienta” de ani de zile a unor politici? Caderea economiilor a urmat efectul ”bruscarii” produsa de izolarea imediata a oamenilor, de a nu mai merge la munca, cu consecinta unor drastice reduceri a ratelor cresterii economice si impingerea lor intr-un teritoriu negativ ne mai intalnit de la Marea Depresiune din 1929. Toate acestea, in ciuda unor comentarii optimiste (care practic au adaugat la lantul de incertitudini fara capat), vor face ca redresarea sa fie mult mai lenta si probabil mai lipsita de robustete, in comparatie cu redresarea de dupa criza financiara. De ce asa, ne spun specialistii: avem de trecut mai intai pragul schimbarii lumii, cu curaj si credibilitate pentru cei care si-au pierdut increderea a doua oara in mai putin de 15 ani.

 

De data aceasta, globalizarea in termeni de comunicatii, comert international, sistem financiar global a accentuat viteza de contaminare, atat cu boala, cat si criza economica, prin ruperea lanturilor de transport. In acelasi timp, politicile fiscale si monetare de anvergura angajate nu vor elimina pierderile economice decat in timp, daca atenuarea lor – a pierderilor - va urma o cale mai serioasa de implicare a vointei politice pentru schimbare. Schimbarea are deja definitii, spre o economie verde si digitalizata, dar chiar facuta bine va prelungi perioada in care economiile lumii vor ajunge acolo unde au fost la inceputul anului 2020 (Reinhart, 2020).

Contractiile economice de amploare au avut si inca vor avea efecte din cele mai grave, cunoscute ca o criza financiara si bancara, prin acumularea de credite neperformante (dupa perioada relaxarilor unor discipline de plata a taxelor, impozitelor sau de creditare), falimente si datorii suverane si corporatiste. Dar efectul grozav este ca cei saraci vor saraci in continuare, iar inegalitatile se vor accentua, cu impact asupra linistii societale si a stabilitatii sociale, posibil urmate de crize si instabilitate politica. Capitalul si forta de munca au fost puse in pericol de criza pandemica via masurile guvernamentale de securizare a transmisiei bolii, a avut loc o reasezare a ramurilor economice din punct de vedere al capacitatii lor de a fi motor al dezvoltarii prin forta situatiilor de urgenta si de alerta. Bilanturile incheiate in rosu ale entitatilor aflate in lanturile de aprovizionare si distributie, prin scurtare si intrerupere intre producator si consumator, cu influenta asupra preturilor materiilor prime ca urmare a cererii in decadere, au adaugat la fenomenul de deglobalizare deja inceput din considerente economice si politice, reflectand bilantul intre castigatorii si perdantii globalizarii.

 

Banca Mondiala a emis unele previziuni, focalizate pe o contractare a economiei mondiale de 5,2% in 2020. U.S. Bureau of Labor Statistics consemneaza cele mai proaste date privind somajul lunar din ultimii 72 de ani de cand are evidente. Banca Angliei a afirmat ca economia engleza va inregistra in 2020 cea mai mare contractie cunoscuta din anul 1706. A tine angajatii departe de locul de munca, devenind someri tehnici sau totali, si cumparatorii departe de mall-uri, a determinat ca masura epidemiologica a distantarii fizice sa aiba ca efect depresia umana si economica. Fenomenul s-a accentuat pe masura ce incidentele coronavirusului au devenit sincrone. Chiar modificarile de amplitudine a acestor incidente, in bine sau in rau, ne determina, spun specialistii cu referire la redeschiderea economiei, sa vorbim mai de graba si deocamdata de o revenire a acesteia si nu de o redresare in termenii cunoscuti.

 

Diferenta de limbaj este data de determinata de date istorice care privesc cele mai acute crize cunoscute de la mijlocul secolului XIX incoace. De regula, a fost nevoie de o perioada medie de 8 ani pentru a se reveni la nivelul PIB/loc. pre-orice criza. In prezent, trebuie sa avem in vedere si capacitatea politicilor fiscale si monetare in a oferi stimulente - ca marime si cat timp - pentru a fi reduse pierderile mari determinate de criza pandemica. Trebuie sa ne revenim, deci si in primul rand, din adancul unde a cazut economia, iar redresarea sa o privim ca certa daca revenirea va fi pe un trend continuu. Revenirea economica comporta, insa, riscurile scaderii exporturilor internationale declansata de razboiul comercial SUA - China inceput in 2018 si urmata de inchiderea granitelor, scaderii pretului la energie ca urmare a diminuarii cererii in lipsa de productie, fapt care testeaza functionarea modelului economic in timp de pandemie, cresterii somajului si mentinerea acestuia datorita falimentelor si capacitatii limitate a guvernelor de a subventiona veniturile celor fara loc de munca, cresterii preturilor la produsele alimentare, pandemia si inchiderea economiei determinand ruperea lantului de aprovizionare si intreruperea migrarii sezoniere a fortei de munca in agricultura.

 

Conform Organizatiei Mondiale a Comertului (WTO), comertul international ar putea scadea pe grupe de tari intre 13 si 32% in 2020. Conform prognozelor FMI, turismul international cu greu isi va reveni in urmatorii 3 ani, ceea ce va determina dificultati serioase statelor in care turismul conta intre 50 si 90% din venituri si ocuparea fortei de munca. Criza economica a cauzat scaderea pretului la titei la 45-70 dolari/baril afectand veniturile marilor exportatori (statele OPEC, Rusia), iar unii din producatorii mai mici dar puternic dependenti de venituri din vanzarea petrolului au fost impinsi la incetarea de plati, cum este cazul Ecuadorului declarat in situatie de ”default” inca din aprilie 2020. Riscurile mentionate sunt agravate in situatia multor tari din faptul ca pandemia si efectele ei economice le-a prins cu indicatori fundamentali - deficite gemene - ingrijoratori, ceea ce a facut ca economiile lor si marile corporatii sa fie degradate de agentiile de rating in fata imprumutatorilor mai puternic decat in criza financiara. Pe de alta parte, s-a accentuat diferentierea dintre economiile cu abilitati de lucru la distanta, reflectand efectul regresiv al pandemiei asupra activitatilor si structurilor economice lipsite de sau nepregatite cu o infrastructura IT corespunzatoare.

 

Raspunsul fiscal in intreaga lume a fost focalizat si temporar, ceea ce a determinat mereu revenirea la stimulente, desi dispunerea lor au avut date de expirare. Viteza de reactie a fost determinata de caracterul brusc al crizei, ceea ce a prins legiuitorii fara o legislatie corespunzatoare si sustenabila a acordarii lor. Ca urmare, relaxarile de fiscalitate facute nu vor fi fara consecinte asupra celor care au beneficiat de ele. La nivel global sprijinul fiscal acordat pana in prezent (mare parte inca sub forma de promisiune) este estimat la 11.000 miliarde de dolari, cu precizarea ca doar economiile mari au avut spatiu confortabil de manevra. Se mai precizeaza ca ”economiile imbatranite” vor beneficia mai putin de efectele stimulentelor fiscale privite ca o combinatie intre cresterea cheltuielilor publice si scaderea/relaxare unor taxe (vezi, Honda, J si Miyamato, H: ”Aging Economies May Benefit Less From Fisacl Stimulus”). Efectul stimulentelor fiscale pare sa fie benefic economiilor cu o populatie tanara, unde forta de munca activa predomina pensionarii, acestia din urma consumand si investind mai putin, deci cu o contributie mai mica la cresterea economica. De asemenea, o economie cu o forta de munca imbatranita si cu o datorie mare, prin forta lucrurilor stimulentele fiscale vor contribui mai putin la cresterea economica si la cresterea costurilor refinantarii acestora. Concluzia este ca in timpurile bune trebuie acumulate resursele care sa permita spatii fiscale mult mai generoase pentru perioadele de declin economic.

 

Dubla criza pandemica si economica a demonstrat posibilitatea unei mai stranse coordonari intre politica fiscal bugetara si politica monetara sau mai bine zis intre masurile guvernelor si cele ale bancilor centrale, fara sa se aduca prejudicii mari libertatii instrumentelor de actiune folosite de fiecare parte. Dintr-o alta perspectiva, aceeasi dubla criza a marcat necesitatea unor coordonari internationale a guvernelor intre ele si a bancilor centrale intre ele cu privire la raspunsul necesar efectelor cunoscute. La fel ca si in criza financiara, insa, raspunsul bancilor centrale a fost mai rapid si consistent pentru a mentine economiile in viata cu oxigenul transportat de lichiditatile puse la dispozitie.

 

Dupa celebra sintagma folosita de Mario Draghi, fostul presedinte al BCE, ”what ever it takes” ca sa salveze euro, acum bancile centrale au reinnoit angajamentul de a folosi toate instrumentele la dispozitie printr-o politica monetara acomodativa prin care sa le permita ajustarile fata de mentinerea mandatului lor: stabilitatea preturilor, stabilitatea financiara si, dupa caz, scaderea somajului prin stimularea economiilor prin asigurarea unei creditari sanatoase de catre bancile comerciale a afacerilor si populatiei. Sinteza interventiilor prin achizitiile de active guvernamentale si in unele cazuri ale corporatiilor a avut ca scop declarat asigurarea unei functionari line a pietelor printr-o eficienta transmisie a impulsului monetar calat pe mai mult pe injectia de lichiditate si mai putin prin dobanzile de politica monetara ajunse la zero sau chiar in teritoriu negativ.

 

Se poate admite ca mandatul bancilor centrale a fost asumat in limite mai largi comparativ cu perioada crizei financiare si mai complex cu accente pe intarirea supravegherii si stabilitatii financiare, in conditiile relaxarii cerintelor de capital. Dar, interventiile masive neconventionale, in termenii relaxarii cantitative, au ridicat cerintele de transparenta si de raspundere (accountability) a bancilor centrale, absolut necesare in contextul incertitudinilor in expansiune. Bancile centrale au inteles ca au nevoie de sprijin public si de mai multa comunicare daca vor sa-si securizeze independenta si sa-si imbunatateasca eficienta politicii monetare. Acest sprijin public cuplat cu o comunicare reala cu toti cei interesati, ”various stakeholders”, poate reduce din incertitudinile cu care sa confrunta bancile centrale si, deci, sa poata face o alegere buna in calibrarea politicii lor (IMF BLOG, ”Transparency Makes Central Banks More Effective and Trusted”,Tobias Adrian, Ghiath Shabsigh, and Ashraf Khan).

 

Actiunea bancilor centrale a fost diferentiata functie de decizii anterioare, in special in cazul celor care coborasera dobanzile la niveluri scazute istorice in urma crizei financiare (Banca Japoniei sau BCE). Celelalte banci centrale, mai ales din economiile emergente, au avut posibilitatea relaxarii politicilor monetare, in sensul asigurari de moneda in baza unor dobanzi in scadere sau, din motive de stres financiar, unele au majorat dobanzile pentru a preveni, prin fuga capitalurilor, deprecierile monedelor nationale si cresterea inflatiei. In cazul FED, modul de actiune a urmat doua directii, cel al injectiei de lichiditate in economie si reducerea la zero a cerintelor de rezerve la bancile comerciale, usurand situatia platilor debitorilor. Incertitudinile efectelor pandemiei asupra economiilor a determinat banci centrale ca FED si BCE sa dubleze volumul si sa prelungeasca perioada de achizitii de active. Prin decizia curtii constitutionale a Germaniei, BCE a fost obligata la o mai mare transparenta, in Parlamentul European, de a-si explica politica de relaxare cantitativa in termenii ”facem tot ce este necesar” ca economia zonei euro sa nu se prabuseasca. Mai mult, FED, in conditiile in care SUA este emitentul celei mai importante monede de rezerva, a preluat responsabilitatea de a asigura lichiditate globala in dolari prin aranjamentele de swap valutar cu alte noua banci centrale.

 

Poate trebuie reamintit ca in economiile avansate, in ciuda stimulentelor fiscale facute, bancile centrale au prevenit secarea lichiditatii chiar la firme private si municipalitati prin preluarea in contrapartida a datoriilor lor sub forma de colateral. Analistii vorbesc de crearea unui ”pod”, intre situatia de lipsa temporara de lichiditate si viitoarea redresare, realizat de unele banci centrale (FED, BCE si Banca Japoniei, dar si bancile centrale din Polonia si Ungaria) prin cumpararea de active nelichide pentru moment. Acest lucru completeaza modul de actiune relativ ”in forta si graba” al unor banci centrale, considerat ca fiind in afara reglementarilor legale de la criza financiara incoace, mai putin preocupate de riscul si randamentele investitorilor, dar foarte acerbe in reglementarea comunitatii bancare (supraveghere intarita, teste de stres, cresterea cerintelor de calitate a capitalului, controlul strict al NPL etc.).

 

Se pare ca in ciuda masurilor luate de bancile centrale de a preveni deteriorarea functionarii pietelor financiare (reduceri de dobanzi, injectii de lichiditate, cumparari de active), inclusiv aranjamentele swap de acces la fonduri in dolari, cursul dolarului SUA s-a apreciat, ceea ce a determinat ca presedinti de banci centrale importante (Lagarde, Powel, Kuroda) sa solicite guvernelor facilitati fiscale sporite, pe langa cele deja initiate, pentru a stavili declinul economic semnificativ vizibil in primele trei trimestre ale anului 2020. In cazul posibilitatilor de manevrare a dobanzilor de politica monetara, deja scazute in cazul multor economii inainte de pandemie, evocata de multi analisti cu comentarii pro si contra, incrancenarea acestora ar trebui sa tina cont de ”declinul natural al ratei dobanzilor produsa de schimbarile demografice si nivelul in scadere a productivitatii muncii” (FT Opinion: „Rage against central bank is misdirected”).

 

Robin Harding, seful biroului Financial Times la Tokio, observa ca poate multe din fenomene ca bulele in preturile imobiliare, firmele zombie, prabusirea actiunilor, cresterea inegalitatilor si chiar distrugerea capitalismului pot fi puse pe seama scaderii dobanzilor, ca o reflectare a relaxarilor monetare a bancilor centrale, dar trebuie de inteles ca bancile centrale nu au avut o alta alternativa pentru prezentul definit de ultimii 15 ani. Lipsa de intelegere a multitudinii de factori care determina decizii de scadere a dobanzii de politica monetara in aceste vremuri a determinat ca unele guverne sa critice modul de actiune independent de politica a unor banci centrale si au reactionat prin schimbarea unor guvernatori ”neascultatori”. In acest context, Donald Trump, de exemplu, se intreba cum un grup mic de oameni pot decide asupra nivelului ratei dobanzii. Judy Shelton, nominalizata de Trump in bordul FED, se intreba daca unei banci centrale i se poate permite sa stabileasca o rata a dobanzilor, ”un cost al capitalului versus unei rate a dobanzilor determinata oarecum organic de oferta pietei” (interviu dat FT).

O concluzie serioasa, care ar putea avea efecte teoretice si de legalitate, este ca dubla criza – pandemica si economica – este oportunitatea de a reanaliza consistenta politicilor economice si pe cei care le aplica, politicieni si/sau entitati indrituite cu ele.

 

Exista un consens ca actuala situatie descrisa de dubla criza va lasa urme in timp, unele din cele mai innegurate care trebuie sa ne preocupe. O problema capitala, contrara efortului sanatos de consolidare fiscala, este adancirea deficitelor publice ca proportie fata de PIB. Conform previziunilor FMI, in tarile dezvoltate acesta va creste de la 3.3% in 2019, la 16,6% in 2020, iar in economiile emergente de la 4,9% la 10,6%. Implinirea previziunii inseamna bilanturi negative supra extinse ale guvernelor, usor amendate de spatiul fiscal disponibil la declansarea pandemiei.

Efectul situatiei cu cresterea indatorarii ridica problema daca statele lumii se vor introverti sau vor conlucra pentru a sprijinii economia globala care poate sa ajute toate statele lumii in proiectele viitoare. Unele gesturi sunt remarcabile, ca propunerea G-20 de a amana serviciul datoriei publice la cele 76 de state cele mai sarace. Se pare ca acest gest nu este de ajuns, iar statele bogate ar trebui sa faca mai mult, ca urmare au nevoie de o vointa politica sporita. Ea trebuie stimulata cel putin din doua motive. Globalizarea a marit interdependentele dintre state, iar conceptul ”fiecare pentru el”, care a dominat prima parte a raspunsului guvernelor pentru criza pandemica si efectele ei economice, nu va ramane fara urmari. Speranta in economiile emergente de iesire din criza, cea manifesta in criza financiara, in prezent nu mai are nici o baza. Economiile bogate au responsabilitatea restabilirii increderii in lume, iar oferta acestui ”lubrifiant al tranzactiilor” din lume este la cel mai scazut nivel.

 

O atentie sporita trebuie acordata raportului de eforturi intre a parcurge revenirea economica si calitatea redresarii pe termene lung. Cred ca ne este clar ca cu cat se va intarzia stoparea tavalugului scaderii veniturilor populatiei si cel al productiei, cu atat mai mult redresarea va intarzia si va fi mai indelungata. Cu privire la acest aspect avem incertitudinea marimii interventiilor necesare, dar, acestea nefacute la timp, oprirea tavalugului amintit devine tot mai critica cu pericolul deflatiei, o alta combinatie nefericita intre lipsa puterii de consum/investitii si evolutia preturilor. Cum in cazul multor state acest pericol devine evidente, el este un alt motiv pentru o cooperare globala deschisa in fata pericolului comun, a unei crize globale prelungite, cu economii inecate in datorii fara efectele scontate.

Pericolul deflatiei trebuie pus in antiteza cu faptul ca imensele noi datorii care se vor acumula sunt purtatoare ale riscului exploziei inflatiei prin dominanta fiscala. Intrebarea care urmeaza vis-a-vis de acest risc este daca prin afectarea independentei bancilor centrale acestea mai pot controla cresterea preturilor prin impulsul monetar sau vor contempla terminarea reusitei unei perioade cu inflatie scazuta. Intelegerea politicului ar trebui sa devina intelepciune, chiar daca se spune ca, in zona bancilor centrale, tehnocratii responsabili cu politica monetara sunt alesi de catre parlamentele politice. Istoria postbelica ne spune ca ori de cate ori a existat o presiune politica asupra bancilor centrale, efectul a fost revenirea inflatiei. Pentru viitor, scaderea veniturilor de acum cu revenirea inflatiei va determina ca plata datoriilor acumulate sa de vina tot mai oneroasa.

 

Solutia este ca politicul sa orienteze resursele cu predilectie acolo de unde economia isi revine cu consecintele favorabile tuturor. Acest lucru inseamna o conlucrare cu patronatele si sindicatele in gasirea celei mai bune orientari a stimulentelor pentru reformele structurale cerute de o lume in schimbare. Atat timp cat PIB-ul unei tari va creste in mod real si cei care au suferit cel mai mult de pe urma dublei crize vor simti confortul unei economii in expansiune cu oportunitati in crestere pentru acestia. Multi analisti sunt de parere ca se va ajunge cu necesitate la o renegociere a contractului social dintre cetateni si stat, imperios cerut de schimbarile care se anunta ca solutii ale viitorului (digitalizarea, economia verde, IA), pentru a se intra intr-o noua era de liniste sociala. Sa nu uitam ca Henry Adams, un mare istoric, afirma ca sarcina politicului este de a interveni ”in organizarea sistematica a celor cuprinsi de ura”. Este exact caracteristica vremurilor prin care trecem.

 

Ar trebui sa ne debarasam de conceptia ca noi stim cel mai bine decat ceea ce stiu altii, ca solutii vremelnice, si sa ne intoarcem mai mult la economia politica prin care putem evita destabilizarea concomitenta a socialului si a politicului. Ar trebui sa tragem o linie la finele perioadei in care ambele clase de politici, fiscale si monetare, s-au bucurat de un sprijin politic semnificativ pentru a trece de dubla criza astfel incat intelegerea vremelnica a ajutorului care trebuie dat celor mai afectati - persoane si firme - sa nu duca la subminarea politicii monetare de scopuri politice inguste, legate mai ales de putere (Michael Strobaek, presedinte al Global Investment Committee, opinie FT: ”Investor fears about looming inflation are overblown”). Acest lucru ar determina tranzitia spre un nou regim al inflatiei cu pierderea castigurilor realizate de banca centrala prin strategia de tintire a inflatiei.

 

Romania se confrunta cu o scadere relativa prelungita a investitiilor din lipsa spatiului fiscal, cand vorbim de investitii publice, si de lipsa de stimulente pentru ca sectorul privat sa se implice in economie cu propriile lor investitii. Avem o realitate pe care trebuie sa o depasim, constand din nivelul foarte redus al investitiilor interne si al investitiilor straine directe, acestea din urma neducand la cresterea datoriei externe. In fata a numeroase falimente previzibile in sectorul privat, trebuie de actionat in sensul limpezirii economiei de factori care o trag in jos, ceea ce inseamna, in egala masura, o viziune strategica si pragamtism pentru mediul de afaceri si liderii politici (Philippe Le Houerou: ”Priorities for saving the private sector”, Project-Synicate). Viziunea si pragmatismul trebuie sa includa, in opinia pe care o impartasesc cu multi altii, o schimbare in modelul de dezvoltare national, racordat mai bine la resursele potentiale si la realitatile modificarilor din economia globala. O dezvoltare sustenabila pentru Romania are ca prioritate absoluta consolidarea fiscal-bugetara, pusa mereu in pericol de tentatiile politicianiste prin care nu se respecta echilibrele economice fundamentale. Acest lucru este evocat, in cazul Romaniei, de decenii bune de FMI si mai nou de UE.

 

A nu tine cont de economia politica si de regula de aur a echilibrelor macroeconomice pericliteaza insasi pregatirea Romaniei pentru adoptarea euro, aflata deocamdata in pauza din motivul lipsei de consolidare fiscala fara de care nu se poate asigura sustenabilitatea criteriilor de la Maastricht. Este de acceptat ca momentul adoptarii monedei unice, ca ancora puternica a Romaniei in procesul de integrare european, sa fie atunci cand suntem pregatiti pe deplin. Dar cred, in acelasi timp, ca un calendar dezlanat, fara finalitate, a acestei pregatiri nu poate fi de acceptat in conditiile geopolitice globale si regionale cu care ne confruntam.

 

Pentru a fi pragmatic si in consens cu necesitatea contributiei unui mix de profesiuni inalt calificate in fata schimbarilor aproape fundamentale care trebuie sa se petreaca in lume dupa pandemia actuala, pandemie care in sens general va ramane un factor peren de influenta in viata noastra, revin cu propunerea ca Romania sa legifereze o structura perena de programare strategica a dezvoltarii sale, in care sa se regaseasca specialisti de profesii variate si adepti de curente politice majore. Fara o astfel de structura care sa puna in discutii periodice o viziune de dezvoltare a Romaniei pe termen mediu si lung cu luarea in considerare a tendintelor prezente in modificare continua, nici un program de guvernare nu va fi ancorat intr-o realitate fiabila, va ramane exclusiv unul de conjunctura politica si politicianista, strict legat de un ciclu electoral plin de promisiuni si cu rezultatele cunoscute pentru asteptarile mereu inselate ale cetatenilor votanti. Acest scenariu perdant se cam repeta de trei decenii!