Constantin Hostiuc: Dincolo de dreptul la recunoastere, datoria fata de aurul traditiei

Anul 2022 a marcat pentru Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" din Bucuresti impresionanta borna a unei activitati neintrerupte de 130 de ani, festiv prilej de aniversare a unui trecut plin de realizari profesionale si pedagogice, dar si moment al unor la fel de firesti auto-interogatii asupra urmelor lasate de reprezentantii ei asupra locurilor si oamenilor carora le-au slujit, ca si asupra perspectivelor de viitor al acestei institutii-emblema a tarii. Gest de cuviinta celebrator si temerar, data fiind o actualitate ale carei resorturi culturale si civilizationale aproape ca silesc la o goana spre un succes viitor deseori "conditionat" de cerinta abandonarii trecutului: pare ca, azi, o reusita aproape ca nu mai e "legitima" decat daca paseste triumfal pe mormantul trecutului si al traditiei profesionale.

Avizi de perspectiva unei gloriole deseori insotite de ingrosarea contului din banca (dar la fel de des infirmata valoric de posteritatea imediata), artistii /creatorii promoveaza cu furie oarba nemaivazutul, intr-o vreme in care stiintele si tehnicile se auto-elogiaza ca "revolutionare" si maniac "inovatoare", de la cvasi-prezentul zeu al virtualului pana la prea-dezlegata ispita de a gandi si crea "cele mai..." super-hiper-performante inovatii. Acest "dans al sabiilor" mimat pe fondul gregar al unui "capitalism moral" (Young) care, ideatic, se revendica de la liberalismul lui Rorty, dar care in real este "lupta fara prizonieri", se automotiveaza prin aceea ca ar fi viabil printr-o a treia cale, "de gasit intre Dumnezeu si mamona, anume cea lumeasca, dar motivata de aspiratii superioare." (Young, 2009: 32); anticipabil, nici concretul acestei modalitati de a reusi, si nici consecintele ei asupra vietii omului contemporan nu sunt cercetate.

Astazi, prea-iute laudatul "salt revolutionar inainte", cu ale lui implicatii infricosatoare asupra persoanei, mai este contracarat doar de adevarul naturii umane care, in fata acestui asalt, renaste si se reafirma in numele unei traditii care, daca ar fi fost suprimata, ar fi anulat inclusiv prezentul care ne permite sansa de a-i chestionam valabilitatea.

 

 

Pe urmele unui Konrad Lorenz (2007: 33) care ne prevenea in legatura cu riscurile elanului nestavilit si defectuos cercetat al umanitatii spre un bine generic-incert, si ajutati de "dreptarul" unui Noica ce avertiza si el cu privire la scindarea omului intre cultura lenta, cu a ei nevoie de timp pentru asimilarea intelegerii realitatii si ritmul din ce in ce mai accelerat si mai presant al civilizatiei, indraznim sa rostim un adevar elementar: viata oamenilor (mai precis, viata insului urban in Europa anilor 2020) comporta teribil de multe asemanari, dat fiind ca nevoile interioare reale, perene ale omului sunt induiosator de similare. Caci, indiferent de iluzia totalei libertati asupra sinelui, omul nu-si poate nega propria corporalitate (desi o poate poate silui absurd, pana la protezare, isi poate impune dreptul legal chiar si asupra sanatatii individuale), nu poate vietui in lipsa unor conditii elementare de subzistenta (adapost, haine, hrana), are uriase dificultati in a trai in izolare sociala (chiar si ultra-vedetele zilei, sau, la celalalt capat, ascetii tin deschis un fir de legatura cu lumea), in sfarsit, are aspiratii spirituale (culturale sau religioase, fie ele si deghizate in grotesti ideologii disimuland penibil nevoia cautarii unui adevar transcendental).

Or, privindu-le mai atent, toate aceste 4 cerinte sunt proprii, caci "necesare si suficiente" actului de arhitectura, se leaga osmotic de ea, il determina. Ceea ce ridica o problema de recunoastere din categoria filozofarii&cercetarii: daca acceptam ca arhitectura este, tehnic-intrinsec vorbind, un proces profesional care obliga la convietuire designul de proiect si ingineria, iar pe de alta parte, ca fapt estetic si cultural, ea trebuie sa-si faca recurent o primenire expresiva, in sensul acomodarii la nevoia de "actualitate" a felului de a fi al omului contemporan in lume, vom fi nevoiti sa acceptam o definitie de lucru a arhitecturii ca disciplina umanista centrata pe devenirea lui, deci care se incapataneaza sa re-viziteze idealurile clasice, tocmai in rasparul normelor de piata ale actualitatii pedaland pe "dreptul oricui de a straluci" ("Idealurile noastre graviteaza astazi in jurul unor teme ca democratia, stiinta si comertul", observa, cu ironie amaruie, de Botton, 2006: 140). Realitatea (arhitecturii) pe care o traim fiind, de fapt, cea a unor cladiri-spectacol, epatante prin conceptie, materialitate, inteligenta a asezarii in spatiu, cu virtuti eco, de sustenabilitate sau AI, dar care se bazeaza, in adevarul ei, pe interpretarea acelorasi stravechi cerinte vitruviene, readaptate & rescrise: utilitas, firmitas, venustas, perfectiune profesionala, interes major pentru om.

 

 

Se uita prea usor astazi, insa, ca actul de arhitectura, tocmai prin "temeiurile" pe care le implica, de infiintare a unei noi realitati concrete si de fiintare a omului in ea, confera unei case de mare valoare un capital rol spiritual si educativ asupra membrilor unei comunitati - prin continutul ei de substanta si de imagine mereu prezent, ea le influenteaza starea si viata zi dupa zi, le indica, prin gradul de estetica "afisat", nivelul de civilizatie si de respect civic al cetatii din care fac parte, ca si gradul ei de cultura & spiritualitate de care se bucura in acel moment. Cand stiu, insa, ca in Capitala tarii nu exista nicio cladire emblematica pentru arhitectura sau institutiile europene si ca exista un noian de constructii ridicate impotriva bunului-simt sau chiar al normativelor legale, nu cumva aceasta constiinta imi greveaza respectul fata de act, fata de profesiune, fata de membrii comunitatii arhitectilor, fie si admitand ca o mare parte din raspundere revine, in cele din urma, edililor decidenti? Din pacate, prea adesea, raspunsul la aceasta intrebare este "da".

Care ar fi, in fata unei astfel de atitudini mediocre acceptate, "pacatul" cu care, in ultima instanta, profesionistul de arhitectura va trebui sa traiasca? Foarte probabil, stigmatul de a fi abdicat, oportunist, de la vocatia aristocratiei profesionale - a nu mai trai constient faptul ca arhitectul, prin vocatia practicata si prin rodul ei concret, este educator si modelator de constiinta: "Arhitectul trebuie sa creeze adevaratele conditii de progres intelectual, afectiv si cultural ale omului" (Bernadac, 1964: 13). In cele din urma, diferenta de calitate dintre arhitecti este decisa de prezenta (sau absenta) lestului etic din bagajul profesional...

Asumandu-si aceasta tripla necesitate - nevoia de a evita decaderea nivelului vietii in cetate, nevoia de a raspunde "la varf" necesitatilor vitale, profunde ale omului, nevoia de a se impotrivi acestor permanente amenintari prin recursul reinnoit la bazele actului de arhitectura, adanc inoculate in ADN-ul studentului, viitorul coleg - conducerea UAUIM va fi considerat, in vechime, ca si astazi, ca nu exista cale mai potrivita de a spori calitatea actului profesional si prestigiul scolii decat cea de a invita la un dialog intelectual real si efectiv mari nume ale arhitecturii lumii spre a-i fi alaturi in efortul ei de cultivare a tinerelor "lastare". A ancora, prin aceasta impreuna-"mosire" inca o data, atunci, ca si acum, demersul arhitectural intr-o "re-inradacinare" care sa salveze actul creatiei de presiunea puternicilor zilei si care sa nu permita afrontul aparitiei de constructe-deja-ruine, pentru ca sunt secate de rost si umanitate; caci numai o solida pregatire teoretica si practica, indrumata in directia unei intelegeri superioare a locuirii, poate descoperi intrebarile datatoare de sens, generatoare, in cele din urma, de obiecte nepereche.

 

 

Aceasta atitudine vie si veghetoare, permanent hranita de o fasta mirare aproape filozofica, ingloband-o pe cea profesionala, dar cu orizontul dincolo de ea, este cea care ii uneste intru superioritate pe toti oaspetii de onoare si prieteni ai scolii, indiferent ca vorbim de profesorii ei emeriti, de profesorii Honoris Causa ori, in cazul de fata, de Doctorii ei Honoris Causa. "Ce inseamna pentru om sa traiasca in mediul pe care el insusi l-a construit?(...) Ce se intelege prin constructie arhitecturala? (...)In ce consta experienta de a locui? Cum ar trebui gandita calitatea spatiului dedicat locuirii? Ce relatie stabileste arta de a construi intre spatiul natural si cel construit? Care este natura locurilor? (...) Cum se constituie forma arhitecturala a spatiului? Ce relatie stabileste Arhitectura intre dimensiunea spatiala si cea temporala? Ce relatie exista intre materia tangibila si cea intangibila?" (Bossi&Cecere, 2022: 11-12).

Or, dincolo de faptul ca astazi, in Romania, prea putini arhitecti mai catadicsesc sa raspunda cu toata pregatirea si dedicatia la (auto)chestionari de acest fel (iar infra-rezultatele urmarii unei astfel de pasive atitudini se vad cu ochiul liber in marele poligon de incercari pseudo-arhitecturale care este Capitala tarii), acest set incipient de intrebari pune in evidenta un paradox care ne-ar putea explica ciudatenia multului construit, dar a putinei arhitecturi din Bucurestiul de azi. Pe de o parte, pregatirea arhitectului local pare a tinti preferential capacitatea de exploatare a normativelor legale si doar minimal-intamplator resursa profesionala, ce ar da consistenta zidirii, iar pe de alta parte, e util sa remarcam ca nu prea sunt de gasit, in aceasta lista de interogatii, referiri la POT si CUT negociat cu Primaria ori vreun strecurat indemn la temeneala in fata cutarui beneficiar potent, de regula insotita de condescendenta solicitudine fata de "investitorii de care orasul are atata nevoie si pe care, refuzandu-i, i-am putea pierde" (asa cum s-a "adaugat" nu o data, ca motivatie extra-profesionala, pentru ca vreun proiectel mai mediocru "sa treaca", totusi, la Comisia Tehnica a Capitalei).

Caci surpriza majora pe care acest volum ne-o ofera este gradul minor de interes al acestor "monstri" pentru indicii functionali ai actului de arhitectura si, dimpotriva, inclinatia acuta a proiectelor sau gandirii lor spre arta, estetica, filozofie sau spiritualitate, deferenta absoluta a proiectelor pentru cultura locului si traditia nobilei arte de a construi.

 

 

Gaetano Pesce, unul din titanii arhitecturii mondiale, merge pana acolo incat uneori nici macar nu-si aroga calitatea de arhitect: "Cine este Gatano Pesce? O persoana foarte curioasa. (...) Munca mea spune ceva despre ideea de cercetare, despre materiale, despre felul in care ele pot coabita. Sunt interesat sa parcurg tot felul de experiente si sa arat apoi lumii ce am descoperit. Prea putini oameni experimenteaza in travaliul lor." - pentru ca apoi sa-si exprime admiratia neconditionata pentru Gehry, pe care il apreciaza drept cel mai mare "experimentalist" din arhitectura contemporana, fara a omite sa precizeze despre acesta ca a intrat in profesie din directia sculpturii.

Care este crezul lui Siza legat de fundamentarea arhitecturii? "Pe de o parte, exista (in actul arhitectural, n.n.) o realitate materiala care se cere inteleasa cu patrundere, pe de alta parte, exista o realitate imaginara data de memoria si istoria locului (in care inserezi propunerea, n.n.)". Nu va fi de mirare, asadar, ca Frampton va aprecia "delicata asezare in sit" a obiectelor arhitecturale semnate de marele portughez.

Sa acordam atentie si spuselor lui Mario Botta, creator de exceptional intr-o tara supra-saturata de normative si legislatie. Intr-un cuvant ce descrie inechivoc ideea de absoluta importanta a mostenirii (profesionale) ca pe conditia sine qua non a propriei deveniri, reputatul arhitect conchide: "Se vorbeste astazi foarte mult despre tehnologie - noi materiale, noi tehnici de constructie. Dar chiar nu vad de ce casa sau orice alt proiect nu ar putea fi edificate mai mult sau mai putin in acelasi fel in care s-a construit de secole. Astazi, uitam foarte adesea trecutul, dar in ce ma priveste, sunt inspirat de trecut mai mult decat de orice altceva. Astazi, criticii vorbesc despre ecologie, tehnologie, biologie... (...)In realitate, memoria si istoria trebuie sa fie prioritatile absolute pentru arhitecti ca sursa de inspiratie pentru noua arhitectura. (...)

Conchidem cu judecatile profesorului Octav Doicescu, care a conceput si creat intr-un climat drastic controlat de spectrul sordid al "gandirii unice" comuniste (Opera Romana a fost edificata intr-un permanent conflict cu "conducerea superioara de partid si de stat"), dar care conditioneaza si ele fundamental nivelul actului pedagogic vocational de continutul lui intelectual si cultural: "Pentru a forma un ‹tip› profesional in arhitectura, scoala trebuie sa constituie studentului, in primul rand, un fond spiritual ancorat in traditiile profesiei si ale umanismului, singura pozitie care poate garanta nasterea unor creatii vii in arhitectura."(…)

"Nu sunt asa de pretentios sa spun, ca grecii vechi, ca omul este masura puterii lucrurilor, dar in materie de arhitectura, el este etalonul principal, nu tehnologiile, nici uneltele".

 

 

Traseul realei consacrari, o spun toti marii arhitecti, pleaca invariabil de la un nivel de formare proxim excelentei, trece prin sita extrem de marunta a unei culturi profesionale si extra-profesionale in apropierea exceptionalului si se incheie in implicarea vocationala totala pentru a oferi solutia optima nevoilor celor mai intime ale celor pe care, prin actul zidirii, ii re-depun pe pamant intr-o noua haina, ca dupa un nou botez… Totul drapat de o mantie a generozitatii care arata fara gres faptul ca fiecare zidire a fost gandita nu autistic-zgarcit-egoist, ci ca dar catre lume, ca semn sanctificator de "loc bun" - de aceea marile opere cladite formeaza Patrimoniul universal al culturii si civilizatiei, ca repere si modele perene de a fi in lume; acesta, se pare, ar fi sa fie destinul inaltei arhitecturi.

Toate cladirile lui Siza iubesc pamantul pe care se desfasoara, il mangaie, evocand, in eleganta lor generoasa, delicata si bonoma, organicul sculptural al unor forme atent polisate, cu efluvii de icoane.

Edificiile lui Botta, ode ale deschiderii, glorifica septic locul, ca si cum materialitatile puse in opera de maestru decanteaza, prin gradul de esentializare atins, solul din care "au crescut".

Gottfried Bohm plineste piata centrala a Ulmului cu un gigantic si tehno-stilizat pom de Craciun; dar, afara de solutie, cata inteligenta si empatie in acest "templu al culturii", de la alegerea formei si marimea ei, salvata de dispunerea ei ca intr-o montura de coroana si de materialitatea sticlei, la contextualizarea data de admiratia pentru "palariile caselor" si de mimarea "Fachwerkului", si pana la scopul social extins al cladirii - biblioteca si centru social! Un loc destinat intamplatorului intalnirii a devenit spatiu al invitatiei la impreuna-locuire sub acoperisul culturii manifeste in forma ei cea mai democratica si universala - cartea (va fi fiind aici si o mica reverenta catre Guttenberg, catre primatul german al tipariturii? - se prea poate).

Si cum sa nu cazi in admiratie in fata "cortului" aproape-neconstruit al lui Kengo Kuma, atat de intim 

apropiat de ceea ce in arta mare, contemporana, se numeste estetica relationala - o "schita" de arhitect, practic, un spatiu-gest care exista doar pentru a aduce, sub semnul unei traditii duble proprii culturii nipone (dar si, in buna masura, oricarei culturi arhitecturale a lumii), a lemnului si a mestesugului lucrului cu acest viu, dar exigent material, omagiu unui loc adapostind intru comuniune (spi)rituala oamenii? 

Sunt, toate acestea, doar cateva dintre marile gesturi de noblete pe care creatori exceptionali le-au daruit lumii spre a-i infrumuseta chipul, si care, membri de onoare ai Universitatii, au lasat tinerilor arhitecti care se implinesc aici ceva din uriasa lor aura de demiurgi ai realitatii, capabili sa transforme materia, existenta si sensurile ei.

Dar, evident, inainte de a ajunge la a concepe, crea si da lumii repere zidite de calitatea celor "nascute" de cei mai sus-pomeniti ar trebui sa incepem, macar, sa simtim si sa gandim ca ei - nu atat spre argintul viitorului, cat despre aurul trecutului.