In urma cu doua cicluri electorale, prin 2015, a inceput un fel de competitie pentru atragerea alegatorilor, cum altfel, decat prin acordarea unor facilitati fiscale. Alegerile din 2016 au trecut, facilitatile au ramas. Mai putin obisnuit, noul guvern, instalat dupa alegeri, in anul 2017, a continuat in forta generozitatea fiscala, prin aplicarea complet irationala a asa-zisei teorii «wage-led growth» – o prostie absolut monumentala, care a devenit punctul culminant, momentul rupturii totale a echilibrului bugetar, dupa care bugetul a mers dintr-o carpeala intr-alta. Pana am ajuns, azi, intr-o situatie deosebit de critica : stocul datoriei publice a trecut de 50 la suta, deficitul din 2023 este de 6 la suta din PIB si creste precum Fat Frumos, PNRR risca sa devina cea mai formidabila oportunitate – ratata. Remedierea situatiei nu poate sa intarzie, iar magnitudinea problemelor obliga la un ansamblu serios de masuri.
Dupa parerea mea, remedierea situatiei poate si ar trebui sa porneasca de la anularea, cat mai rapida, a facilitatilor fiscale acordate cu diverse scuze, dar care in final au facut praf orice logica a politicii fiscale. Aceste insemnari se vor concentra asupra acestei teme. Remarc mai intai faptul ca s-a impamantenit solid ideea ca facilitatile fiscale rezolva orice problema si, o data acordate, ele nu mai sunt eliminate in veci. In loc sa existe o competitie sanatoasa, pentru performanta personala mai buna, efortul se muta in a accede intr-o pozitie care ofera un privilegiu fiscal: mai multa bunastare pentru mai putina munca. Tocmai faptul ca s-a ajuns atat de departe pe aceasta cale ar justifica o decizie politica ferma: toate facilitatile deja acordate isi inceteaza aplicabilitatea si nu se acorda alte facilitati decat punctual, pentru investitii foarte mari (sa spunem, de la 50 milioane de euro in sus) si pentru o perioada precis delimitata, nu mai lunga de 5 ani. Ar fi ideal un acord politic de a continua aceasta politica ferma si clara in urmatoarele 3 cicluri electorale, cel putin.
Stiu ca anularea facilitatilor fiscale va fi un demers dificil politic, mai ales cu un an inaintea alegerilor. Dar sansa de succes, inclusiv in planul impactului pentru corectarea deficitului, este mai mare daca aria de acoperire a anularii facilitatilor este mai cuprinzatoare si dispare argumentul «daca se poate pentru x, de ce nu si pentru y?». Nu am informatii legate de toate facilitatile in vigoare. De aceea, ceea ce voi arata mai jos are doar rolul de a ilustra demersul pe care l-as considera de dorit din partea autoritatilor, intrucat contribuie si la rezolvarea unei probleme acute in prezent, si la un cadru fiscal mai echilibrat, cu avantaje semnificative pe termen lung, tocmai pentru ca adevaratii castigatori ar fi investitorii care isi bazeaza performanta pe rezultatele propriei activitati, nu pe pomeni fiscale.
Intai, este de adoptat fara intarziere un regim al taxei pe valoarea adaugata (TVA) mult simplificat, cu doar doua cote (19 la suta, cota standard, si 9 la suta numai pentru produsele alimentare, fara zahar, bauturi si dulciuri) si fara exceptii. As aseza pe primul loc aceasta masura intrucat se poate aplica imediat, iar rezultatul se vede fara intarziere. Am inteles discutia legata de carti, ba chiar am aflat cat de dramatica va fi eliminarea cotei de 5 la suta pentru salile de fitness, sau pentru constructia de locuinte. In toate cazurile, vorbim despre argumente valabile de fapt pentru orice activitate umana – pentru toate, o cota de favoare la TVA este mai buna decat cea standard. De aceea, nu trebuie sa existe deloc exceptii; una singura o va justifica pe a doua si tot asa. Iar pentru eventuale politici de stimulare a unui domeniu sau altul, exista si alte parghii, cum ar fi, de exemplu, creditele prin programul pentru prima casa. Cat despre salile de fitness, cel putin la clubul la care merg eu, reducerea acordata acum cativa ani TVA s-a gasit, integral, in veniturile salii: abonamentul nu s-a ieftinit nici macar cu un leu.
Urmatoarea pe lista este exonerarea de la plata unor impozite si taxe pentru anumiti salariati. De peste doua decenii sunt aici lucratorii din IT – o masura utila, la inceputul anilor 2000, dar care acum este perfect aberanta: unii dintre cei mai bine platiti salariati sunt scutiti de impozit pe venit. Dar toate celelalte scutiri (pentru constructori, pentru agricultori, pentru cercetatori si cate or mai fi) trebuie eliminate. Toate, pentru ca, repet: ideea ca este posibil sa avem mai multe categorii de platitori de taxe trebuie sa dispara – pentru echitate, ca si pentru cresterea, absolut necesara, a veniturilor statului.
Pe locul al treilea as aseza eliminarea facilitatii fiscale pentru ceea ce in mod abuziv se intituleaza microintreprindere. Cand s-a introdus, aceasta facilitate a vizat simplificarea procedurilor fiscale, pentru activitati economice pentru care calcularea profitului, inclusiv eventuala verificare a calculelor de catre controlul fiscal, erau excesiv de complicate si nejustificate de rezultatul obtinut. A taxa cu 1 la suta venitul total al unei microintreprinderi este rational si eficient. Iar facilitatea nu are decat obiectivul de a simplifica sistemul fiscal, nu de a oferi o portita pentru a plati cat mai putin ca impozit pe profit. Dar cand «microintreprindere» s-a numit si ceva care are venituri de 1 milion de euro pe an, ba se poate sa aiba si «frati» cu acelasi proprietar sau cu sotul/sotia/fiul proprietarului, avem de-a face cu o evidenta forma de «optimizare fiscala». Este nesanatos pentru echitatea in afaceri si pagubos pentru buget. Iar datele centralizate de Banca Nationala arata cum o facilitate rezonabila se transforma intr-o goana pentru «optimizare fiscala».
Astfel, in anul 2022 erau inregistrate aproape 728 de mii de microintreprinderi, din care peste 68 la suta aveau o cifra de afaceri totala mai mica de 50 de mii de euro, iar cele cu o cifra de afaceri intre 50 si 300 de mii de euro reprezentau alte 23 de procente din total.
Microintreprinderile cu valori ale cifrei de afaceri de peste 300 de mii de euro erau putin peste 51 de mii, adica 7 la suta din numarul microintreprinderilor. Pentru o tara cu nivelul preturilor din Romania aceste 7 la suta din microintreprinderi ar trebui reclasificate drept platitori de taxe obisnuiti. Merita semnalat, totodata, faptul ca numarul total al microintreprinderilor a crescut cu 16 la suta in cinci ani; dar in cazul “microintreprinderilor” cu cifre de afaceri de peste 300 de mii de euro cresterea a fost cu nu mai putin de 80 la suta in acelasi interval. Pentru aceasta conduita nu fac o vina antreprenorilor; acestia au identificat portita legala pentru “optimizare fiscala” si au procedat in consecinta. De aceea, reducerea plafonului pentru incadrarea in categoria microintreprinderi pana la 500 de mii de euro in acest an este un pas in directia corecta. Ca, de altfel, si masurile discutate in spatiul public privind coborarea acestui plafon la 300 de mii de euro, ca si impozitarea cu 3 la suta a firmelor care inregistreaza rate ale profitului foarte ridicate. Aceste masuri nu descurajeaza investitorii, ci doar reduc pe un palier mai rezonabil favorurile fiscale de care se bucurau unii intreprinzatori. Un pas inainte, chiar daca opinia publica este asaltata cu abordari pro-domo ale celor care au platit impozite derizorii, iar acum, vai, vor plati ceva mai mult.
Nu trebuie pierdute din vedere nici «optimizarile fiscale» realizate prin angajari mascate sub forma de «colaborare», respectiv «persoane fizice autorizate» sau «profesii liberale». Stiu ca aici calc intr-un musuroi colosal de privilegiati, care au salariul minim pe cartea de munca si «colaboreaza» cu acelasi angajator pentru sume care pot fi de multe ori mai mari decat salariul. Asta este insa o forma, perfect legala acum, de a fura de la ceilalti contribuabili, care nu au gasit drumul spre «optimizare fiscala». Un bine-cunoscut avocat, care a fost si secretar de stat in Ministerul Finantelor, recunostea onest ca el plateste taxe pe venit mai mici decat secretara lui – ceea ce nu are sens. Am inteles ca unii avocati au explicat ca o taxare pentru sanatate la venitul obtinut ar insemna o dublare a poverii fiscale, fara vreun castig pentru ei. Aici au dreptate. Doar ca eu, care am platit mereu impozite si taxe fara vreo facilitate, as vedea invers lucrurile: pana acum, timp de zeci de ani, ei au platit doar jumatate din cat ar fi trebuit sa plateasca, daca nu aveau portita legala a «profesiilor liberale»… Nu cred ca este aici locul unor detalii de ordin tehnic. Obiectivul si normal, si sanatos in plan social, este ca veniturile din munca sa fie impozitate similar, iar portitele pentru a plati cat mai putin statului sa nu existe.
Inchei aici discutia despre venituri ale statului care sunt ciuntite prin ingaduinta legiuitorului, pentru a ridica o problema deosebit de grava, referitoare la o cheltuiala bugetara care tinde sa devina coplesitoare: pensiile speciale. Iar aici, pentru a nu exista confuzii semantice, includ toate pensiile care: (i) se calculeaza cu alta baza a veniturilor decat cea standard; (ii) se acorda pentru o alta vechime decat cea standard; si/sau (iii) se acorda de la o alta varsta decat cea standard.
Am sa incep discutia cu ultima problema, cea a varstei de pensionare, pentru ca aceasta este cel mai aberant privilegiu care poate fi acordat de un stat, iar el NU EXISTA NICAIERI in Uniunea Europeana. Adica, sa fie clar: chiar pentru profesiile pentru care vechimea pentru acordarea pensiei este de 20 de ani de activitate, pensia NU se acorda inainte ca beneficiarul sa atinga un prag de varsta. Iar argumentele pentru o asemenea conduita sunt multe si foarte puternice.
In primul rand, persoana care iese la pensie pe la 45-50 de ani este in plina putere. A iesi din activitate este un blestem cu o poleiala atragatoare. (Daca persoana respectiva nu iese din activitate, ci lucreaza si ia si pensie – aceasta este o aberatie morala. Doar ca este destul de improbabil ca pensionatul special sa poata sa lucreze mai multi ani, apar inevitabil conflicte, a caror rezolvare va fi, la un moment dat, terminarea activitatii.) In 2-3 ani, daca nu mai devreme, frustrarea pentru a fi ajuns neica nimeni, un pensionar bine platit si atat, devine coplesitoare.
In al doilea rand, experienta profesionala ajunge spre apogeu tot la aceeasi varsta. Societatea are de pierdut enorm prin pensionarea unor oameni, in plina putere, care ies de pe piata fortei de munca si lasa locul altora, care au nevoie de ani si ani pentru a deveni experti in domeniul respectiv. Iar cazul cel mai flagrant este al judecatorilor. Revin cu sublinierea ca NICAIERI nu exista judecatori pensionari la 50 de ani. Nicio tara nu este atat de bogata sau necugetata sa dea cu piciorul unei experiente profesionale inestimabile. Cu exceptia Romaniei.
Pe masura ce numarul celor care se lasa sedusi de privilegiul de a iesi la pensie inainte de a fi implinit 50 de ani creste, avem situatii colosal de grave, datorate irosirii experientei de la maturitate a foarte multor oameni. Tragicul caz de la 2 Mai, unde doua vieti tinere au fost spulberate, are printre cauze profunda lipsa de experienta a politistilor din trafic, care este urmarea naturala a pensionarii politistilor cu experienta, in plina maturitate. Aceasta este calea pe care vrem sa mergem? Sa luam vieti tinere, pentru ca adulti sanatosi sa poata sa iasa la pensie la 45 de ani, dupa care sa taie frunze la caini inca 30-40 de ani, pe bani publici? Daca as fi citit asa ceva intr-un roman al lui Kafka as fi spus ca merge prea departe cu imaginatia.
In al treilea rand, coeziunea societatii are grav de suferit. Insusi sentimentul national este in pericol, daca persistam in a avea doua categorii de cetateni: pe de o parte, marea majoritate, care muncesc peste 40 de ani pentru o pensie care este sub 40 la suta din ultimul venit. Pe de alta parte, privilegiatii, care ies la pensie dupa 20 de ani, pe la varsta de 45 de ani, cu o pensie mai mare decat ultimul salariu, si care se va tot indexa pana la sfarsitul vietii «specialului». O tara normala nu isi poate permite ca o parte dintre cetateni sa dobandeasca venituri exorbitante din bani publici, pentru a se odihni de pe la 45 de ani pana la sfarsitul vietii: asta duce inevitabil la nemultumiri sociale, la conflicte intre grupuri sociale, la un sentiment de frustrare care atrage, pur si simplu, parasirea tarii. Pe masura ce trece timpul, numarul «specialilor» va tot creste, falia din societate devenind prapastie. Iar principiul constitutional, potrivit caruia toti oamenii sunt egali in fata legii va fi doar o batjocura, asa cum a scris, acum aproape 80 de ani George Orwell: toate animalele sunt egale, doar ca unele sunt mai egale decat celelalte!
In sfarsit, dar nu in cele din urma, problema costului bugetar este colosal de serioasa. Acum se cheltuie cam 1 la suta din PIB pe pensii speciale. Nu pare mult. Dar in fiecare luna ies la pensie alte valuri de «speciali», toti cu salarii mari, care vor avea pensii mai mari decat ultimul salariu, pentru multe zeci de ani de aici inainte. Estimez ca nu vor trece mai mult de 5 ani inainte de a ajunge la 2-3 la suta din PIB, iar in 10 ani vom cheltui mult mai mult pentru pensii speciale decat pentru invatamant. Aceasta este calea spre progres a Romaniei? Sau este drumul care duce fix la o tara esuata?
De aceea, sustin, cu toata fermitatea: prima decizie care trebuie adoptata, cat mai urgent, este incetarea aplicabilitatii prevederilor legale care permit pensionarea inainte de varsta standard. O discutie ar putea sa existe pentru personalul militar din armata, unde de altfel si in prezent exista reglementari pentru cresterea treptata a varstei de pensionare – doar ca, posibil, exista «portite» pe unde se strecoara unii, mai egali. Dar, in rest, varsta de pensionare trebuie sa fie cea standard. Si pentru judecatori, si pentru personalul Ministerului de Interne, si pentru toti ceilalti privilegiati de azi. Aceasta decizie nu ar trebui sa intarzie. Este, pana la urma, o chestiune de securitate nationala! Dar nu in directia in care privilegiatii de azi pretind ca ar fi, ci exact invers!
Cat despre profesiile unde nu poti fi performant pana la varsta de 65 de ani (mie mi-a fost dat exemplul balerinilor; este clar, nu-i asa, faptul ca balerinii nu pot dansa pe scena pana la varsta normala de pensie este explicatia pentru care ies la pensie de la 45 de ani politistii de proximitate!) ; dar exista intotdeauna activitati pe care le pot desfasura, dupa o anumita varsta, sa spunem, chiar balerinii. Sau, eventual, pot iesi la pensie mai devreme, cu diminuarea drepturilor de pensie. Stiu, nu imi voi face prea multi prieteni cu aceasta abordare. Cred insa ca a venit vremea sa fim lucizi, sa incheiem segregarea sociala grava, care va avea efecte dramatice in plan social si economic.
Nu voi intra aici in discutii pe tema modului de calcul al «pensiilor speciale» pana la disparitia lor totala. Dar aceasta va trebui sa se intample, chiar daca, in prezent, dand cinstea pe rusine si incalcand grav chiar constitutia pe care ar trebui sa o apere, Curtea Constitutionala tine cu dintii si cu ghearele de un privilegiu pe cat de absurd legal, pe atat de nerusinat de mare, in cazul magistratilor. In masura in care cei noua dumnezei din CCR vor avea o urma de decenta si vor intelege ca au sarit foarte mult peste cal, cu privilegii de nabab, problema se poate rezolva, treptat, prin modificarea modului de calcul al pensiilor, prin impozitarea speciala a partii acordate peste nivelul rezultat din calculul unei pensii obisnuite si asa mai departe. Ar trebui insa ca cei noua dumnezei sa redevina oameni, cu bun simt.
Daca acest lucru nu se va intampla, exista si solutia radicala: realizarea unui text de lege care abroga imediat si definitiv toate pensiile speciale, le recalculeaza pe cele aflate in plata – iar textul respectiv devine subiect de referendum constitutional, la unul din cele 4 randuri de alegeri de anul viitor. Acest text poate prevedea ca prin Constitutie sa fie interzisa acordarea de pensii, la alte varste si in alte conditii decat cele valabile pentru toti cetatenii. Textul respectiv ar putea cuprinde, de exemplu, urmatoarele:
“In aplicarea prevederilor art. 16. al.1 al Constitutiei Romaniei, de la data publicarii acestei legi in Monitorul oficial isi inceteaza aplicabilitatea toate legile care stabilesc regimuri preferentiale pentru unele categorii socio-profesionale in privinta varstei de pensionare si/sau a modului de calcul al pensiilor, iar plata oricarei pensii in baza acestor legi inceteaza de la aceeasi data. Persoanelor care indeplinesc conditiile de pensionare potrivit legislatiei in vigoare li se recalculeaza drepturile de pensie, cu includerea in calcul a tuturor veniturilor pentru care au fost platite una sau mai multe forme de pensie. Persoanele care nu indeplinesc conditiile de pensionare potrivit legislatiei in vigoare se vor reangaja, potrivit legii, in functii potrivit pregatirii si experientei profesionale.”
Nu este usor. Numarul profitorilor de pe urma banului public si mai ales forta politica a acestora sunt formidabile. Vor fi gasite tot felul de pretexte sau de scuze pentru a lasa portite, pentru a pastra privilegii; daca nu pentru toti cei «indreptatiti» acum, macar pentru o parte a acestora. Dar societatea trebuie sa se trezeasca. Avem un deficit bugetar urias, care va tot creste. Si nu este deloc departe ziua in care nu Uniunea Europeana, nu Fondul Monetar International, ci altcineva va dicta ce anume trebuie sa facem: creditorii Romaniei.
Ratarea PNRR (unde pensiile speciale sunt un punct deosebit de sensibil) si cresterea in continuare a deficitului public vor inchide pietele financiare pentru tara noastra. Atunci, deficitul va fi acoperit asa cum o fac tarile-paria: prin scaderea brutala a consumului, cresterea la cer a impozitelor, recesiune economica drastica si de durata, deprecierea monedei nationale. Nu suntem acolo. Inca. Este timp pentru un program rational si comprehensiv de restabilire a viabilitatii bugetului. Daca, de exemplu, guvernul va rezolva piatra de moara a pensiilor speciale, iar celelalte masuri, discutate aici, vor fi adoptate, am convingerea ca depasirea in acest an a deficitului de 4,4 la suta din PIB va fi acceptata si de UE, intrucat ne-am afla pe cea mai sanatoasa cale de viabilizare a bugetului. Sumele din PNRR vor fi deblocate, ceea ce va spori sansele de accelerare a cresterii economice si de insanatosire nu doar a finantelor publice, ci si a mediului de afaceri.
Posibil este. Intrebarea este daca avem oameni politici cu intelepciunea de a ataca problemele de la radacina, cu rezultate de durata. Avem?
Autor: Eugen Radulescu, seful Directiei stabilitate financiara din cadrul BNR.