ANALIZA: Certificarea energetica a cladirilor reprezinta un procedeu complex

Referindu-se la o serie de aspecte discutate in ultimul timp, in ceea ce priveste relatia dintre specialistii in constructii si beneficiari (din perspectiva activitatii de certificare energetica a imobilelor), ing. Dan-Rodion Pogangeanu, cunoscut cititorilor publicatiei Agenda Constructiilor ca director si partener in cadrul societatii Elux Rodit, a formulat cateva opinii pertinente cu privire la acest aspect.

„Cu o alta ocazie, aratam ca exista o diferenta majora intre marile si micile proiecte de constructii. Diferenta se observa nu doar in ceea ce priveste valoarea ce le caracterizeaza (dupa integrarea in UE, parca toata lumea se exprima doar in milioane de euro, daca nu chiar... in miliarde), ci mai ales din punct de vedere al competentelor tuturor celor implicati (atat proiectanti, constructori si autoritati, cat mai ales investitori). Dar, in cadrul acestui articol, ma refer la problematica discutata cu prilejul unor intalniri intre specialisti si beneficiari, prilejuite de activitatea de certificare energetica a cladirilor. Prin concentrarea sarcinii de audit, rezulta, poate, unul dintre exemplele elocvente ce arata modul in care investitorii recepteaza importanta si rolul unui specialist din domeniul constructiilor, respectiv din sectorul de constructii-montaj”, a precizat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Potrivit specialistului, realizarea unei expertize termice si energetice (chiar si a uneia sumare, in cazul predarii doar a certificatului energetic si, eventual, a fisei de date anexate acestuia, fara intreaga documentatie aferenta), presupune un anumit algoritm de calcul. „Inginerii constructori au, in general, o anumita idee (o insumare a straturilor gen sandwich, care constituie structura peretelui exterior, niste asa-zise «punti termice» sau chiar bilanturi termice, pentru unii); alti ingineri, precum cei care au parcurs anumite specializari din Politehnica, au convingerea ca stapanesc absolut toate elementele tehnice specifice domeniului, ceea ce, din punct de vedere teoretic, este adevarat, insa, din punct de vedere al finalitatii procesului, este insuficient. De exemplu, in domeniul termotehnicii, transferul de caldura prin convectie este abordat pornind de la un model matematic ce reflecta destul de fidel fenomenul fizic real (practic, se recurge la calcul iterativ, plecand de la temperaturile masurate de-o parte si de alta a peretelui, care la randul lor variaza); in cazul constructiilor, rezolvarea se bazeaza pe utilizarea unor coeficienti de transfer tipici anumitor situatii (partea exterioara a unui perete vertical etc.). Bineinteles, toate acestea sunt necesare pentru a face modelul de calcul cat mai practicabil, adaptat situatiilor specifice din domeniul constructiilor si nici pe departe nu se recurge la procedeul respectiv dintr-o dorinta de eludare a cazurilor reale (de exemplu, pentru cazul expus anterior, exista o multitudine de detalieri ce vizeaza viteze ale curentilor de aer, vantului sau temperaturii)”, a subliniat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Dupa cum subliniaza expertul, desi complexitatea tehnica necesara elaborarii unui certificat de performanta energetica, asa cum este conceput conform normelor metodologice actuale, este deosebit de ridicata, publicul larg nu cunoaste suficient problematica respectiva. „Unii cetateni neavizati considera ca un certificat energetic este un act formal, similar certificatului fiscal si suficient de simplu pentru a se putea emite... la fata locului, chiar si pe capota autoturismului. Cei mai meticulosi si avand o anumita experienta profesionala si de viata, il recepteaza cu o exigenta ceva mai ridicata, urmarind pe cat se poate trecerea datelor formale (adresa completa, numarul de etaje etc.). Extrem de rar - si, de regula, atunci cand apar nemultumiri privind clasificarea energetica (de exemplu, atunci cand isi percep locuinta ca avand o clasa catre G si nu aproape de A), exista tentative de-a cere explicatii mai tehnice; desigur, acestea sunt dificil de obtinut in absenta unei expertize detaliate, cu breviar de calcul si doar pe baza certificatului respectiv. Pentru specialist, este rezonabil sa-i raspunda beneficiarului informandu-l ca exista o metodologie de calcul bine definita, ca are o arhitectura avantajoasa, dar nu are rost sa-i explice, de pilda, care este diferenta intre coeficientii de majorare a conductivitatii termice a materialelor si coeficientii de penalizare acordati cladirii. Totusi, o asemanare intre un simplu cetatean constrans sa-si procure un certificat de performanta energetic din calitatea sa de proprietar si vanzator al unui apartament sau unui imobil de locuit si investitorul pe cale sa edifice o noua cladire nu este tocmai corecta, durata de desfasurare a unui proiect fiind incomparabil mai mare si, in plus, un investitor realmente interesat are posibilitatea sa apeleze la ajutorul unui consultant, in cazul in care observa ca propriile cunostinte tehnice ii  sunt depasite”, a remarcat specialistul.

Pornind de la subiectul partilor implicate in diferitele procese ce vizeaza o cladire, asa cum au fost prezentate anterior, ing. Dan-Rodion Pogangeanu se refera, in continuare, la stabilirea unor puncte initiale (de pornire), care sa fie luate in calcul intr-o procedura de imbunatatire a sistemului actual al calitatii in constructii, respectiv la dezbaterea pe marginea modificarii regulamentului de verificare si expertizare a proiectelor in constructii. „Desigur ca poate parea usor deplasata o asemanare intre un simplu cetatean constrans sa-si procure un certificat de performanta energetica, din calitatea sa de proprietar si vanzator al unui imobil ori un simplu investitor si un participant interesat cu adevarat de discutiile privind sistemul calitatii in constructii, fie el potential investitor, fie inginer specialist, dar fara nicio legatura cu domeniul constructiilor. Aceasta cu atat mai mult daca nu luam in calcul ca orice astfel de participant la o discutie serioasa si responsabila, indiferent de particularitatile propriei experiente, are suficienta experienta si simt de raspundere pentru a-l face sa fie macar circumspect si constient ca fiecare domeniu isi are propriile cerinte si adevaruri acceptate. Pentru a fi mai clari si a nu parea ca intram intr-o zona guvernata prioritar de «scoala vietii», ma voi referi la unele discutii purtate de-a lungul timpului cu specialisti avand experienta preponderent in constructii-montaj, precum lucrarile din sistemul energetic. Astfel, analizand autorizarea specialistilor din domeniu, s-ar putea crede ca aceasta este fie mai superficiala (dinspre ANRE), fie nejustificat de complicata (din partea MDRAPFE). Desfasurarea proiectelor in cele doua domenii, de construire a unei cladiri (oricat de complexe) si a unei instalatii industriale, in cazul nostru energetice, este fundamental diferita, pentru ultima fiind implicati mult mai multe categorii de specialisti (in mod oficial, nu doar «mesteri priceputi» ori simpli imputerniciti ai investitorului) si se efectueaza cu mult mai multe verificari si probe tehnologice (desfasurate dupa documentatii, normative, standarde bine definite si acceptate). O complicare a unor proceduri dupa modelul celor gestionate de MDRAPFE sau o delimitare mai clara a sarcinilor si-ar putea gasi insa justificarea in situatia actuala, atat pe fondul rutinei, dar mai ales atunci cand in sistem au aparut si alti participanti decat cei consacrati, precum Hidroelectrica, Transelectrica si succesoarele Electrica SA. De cealalta parte, pentru a nu crea impresia ca orice complicare, luata ca atare, este un argument suficient, ne putem referi doar la modul actual de clasificare a constructiilor, care permite ca, de pilda, unele centrale electrice sa fie incadrate in categoria de importanta C, adica sa fie similare oricaror locuinte banale. Consecintele pentru oricare dintre modificari nu ar fi doar in domeniul fiabilitatii investitiei, dar si al asigurarii sigurantei fata de om si in functionare (inclusiv in ceea ce priveste timpul necesar remedierii unor defectiuni, de exemplu), precum si asupra concurentei neloiale ori facilitatilor acordate unor investitii de interes public. Din fericire, insasi actuala dezbatere, ca si disponibilitatea si vigilenta autoritatilor in domeniu ne fac sa fim optimisti”, apreciaza ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Ca o prima concluzie la cele afirmate anterior, dupa cum afirma specialistul, „s-ar putea spune asadar ca ne straduim sa imbunatatim ceva, insa cu prudenta, pentru a nu face mai mult rau decat bine. Prudenta peste care, fireste, se suprapune inevitabil si «scoala vietii» unor parti interesate fie in pastrarea sistemului actual (care este bun, functional, dar nu perfect), fie a altora pentru care calitatea si siguranta constructiilor raman doar un mijloc pentru crearea de avantaje in urma scontatelor modificari. Unul dintre aspectele mult-discutate (lasand la o parte cele normale, purtate cu alte prilejuri informale) pare sa fie daca activitatea dirigintelui de santier ar trebui sa cuprinda (doar) «verificarea» (executiei lucrarilor), asa cum este prevazuta actualmente in legislatie sau si «supravegherea». La o privire superficiala ori dezinvolta, s-ar putea spune ca majoritatea specialistilor din domeniu ar manifesta o anumita rezistenta la schimbare, nefiind interesati de sarcinile suplimentare ce pot fi acordate dirigintelui de santier. Daca insa luam lucrurile in ansamblul lor, prevederea ca obligatie a unei supravegheri constante din partea dirigintelui, pe langa cresterea responsabilitatii acestuia, ar putea genera un adevarat dezastru. Actualmente, domeniul dirigentiei de santier este evident subfinantat: cu o cota de 1%-1,5% din valoarea proiectului, echipa de diriginti (conform legii, pentru fiecare specializare - constructii civile, drumuri, instalatii sanitare, electrice etc. trebuie sa existe cel putin un diriginte) n-ar putea, practic, sa faca nimic. Mai mult, ar exista riscul sa fie mai prost platiti decat lucratorii necalificati din santier, adica sa fie expusi unor servicii precare si, eventual, coruptiei. Un alt aspect si mai grav ar fi acela ca antreprenorii de constructii - dintre care si asa unii sunt foarte agili - s-ar simti si mai degrevati de raspunderi. Asadar, pana la o schimbare majora, situatia in care (pentru micile proiecte) dirigintele efectueaza unele vizite (dupa cum ii dicteaza propria experienta, dar mai ales investitorul) si poate bloca proiectul cel putin la orice faza determinanta ramane «raul cel mai mic» in ceea ce priveste supravegherea”.

Dupa cum sustine ing. Dan-Rodion Pogangeanu, „o alta chestiune ce suscita interes din partea specialistilor ar fi cea a activitatii de verificare a documentatiei tehnice, care, teoretic, este bine definita si rezolvata prin serviciul verificatorilor de proiect, insa, in practica, lasa loc suficient pentru imbunatatiri. „De bun simt ar fi ca dirigintele de santier, care este practic ultimul si cel mai implicat specialist in desfasurarea unui proiect, sa aiba abilitati mai largi in ce priveste acceptarea proiectarii. In prezent, discutia se poarta intre obligatia si dreptul verificarii documentatiei tehnice, fapt ce ne trimite inca o data, daca mai era nevoie, la rolul esential al investitorului: de acesta depinde in cea mai mare masura modul in care va fi implementat sistemul calitatii, cadrul legal actual rezumandu-se la indeplinirea cerintelor fundamentale. Cum insa toate acestea depind la randul lor de programul de control oficial al calitatii, s-ar putea spune ca, finalmente, indeplinirea cerintelor esentiale depinde de proiectant (ales de catre investitor). Ca regula, cu cat este mai bine pregatit si mai interesat de finalitatea buna a proiectului, un proiectant va impune un program de control al calitatii lucrarilor mai sever. Tot prin programul respectiv, proiectantul introduce mai multe sau mai putine momente-cheie si de neocolit din punct de vedere al verificarii, prin etapele din controlul calitatii in faze determinante. Tinand insa cont de costurile induse (prin alocarea a cel putin unui specialist pe zi pentru fiecare faza determinanta), evident, acesta va actiona in functie de felul in care este platit. Din fericire, legea impune ca Inspectoratul de Stat in Constructii - ISC sa fie partea care are ultimul cuvant in aprobarea formei finale a programului de control al calitatii, ceea ce este un lucru incurajator si care arata ca situatia de ansamblu nu este lasata deloc la voia intamplarii. Odata ajunsi aici, ne dam seama ca, macar din punct de vedere formal, actuala baza legala este suficienta, ramanand in sarcina autoritatii si a societatii in ansamblul sau, prin asociatiile profesionale si patronale, ca aceasta sa fie si valorificata, asa cum este de dorit. Si, ca sa parafrazez un responsabil participant, procedurile, regulile, trebuie facute prioritar pentru cladiri, ca acestea sa fie mai sigure, nu avand in vedere diversele interese conexe ale participantilor la un proiect (specialisti, furnizori de materiale, antreprenori, subcontractanti etc.)”, a concluzionat expertul.