Eforturile depuse in directia inovatiei de catre companiile consacrate ce activeaza in industrie sunt insotite, adesea, de provocari legate de tehnologiile disponibile, procese, cultura organizationala, mod de gandire etc. Din acest punct de vedere, devine vital, mai ales pentru corporatii, sa parcurga fara riscuri inutile calea spre transformare, folosind propriile resurse de capital de risc si sustinand start-up-urile viabile. In opinia expertilor, este clar ca inovatia radicala necesita schimbari profunde in procese, abilitati, tehnologii, cultura economica si tehnica etc. O piedica in calea dezvoltarii o constituie in esenta complacerea factorilor de decizie in aparenta stare actuala de prosperitate si falsa convingere ca anumite mega-structuri sunt prea mai pentru a fi supuse riscului unui colaps. Mai mult, perturbarile in plan competitional care apar ca urmare a lipsei de actiune nu genereaza efecte vizibile de la o zi la alta, de multe ori fiind necesari mai multi ani pentru ca acei competitori care le genereaza sa castige cote de piata si sa fie considerati reale pericole de liderii diverselor sectoare de activitate. De obicei, companiile din aceasta categorie sunt de mici dimensiuni, foarte flexibile si se concentreaza pe nise extrem de mici sau pe segmente ale cererii care nu constituie tinte de interes pentru marile concernuri. De asemenea, un factor obiectiv ce se poate constitui intr-o piedica obiectiva in calea transformarii este reprezentat de complexitatea tehnologiilor utilizate de marile companii, peste care se suprapune supraestimarea capacitatii de inovare a acestora (data, in principal, de subevaluarea vitezei de schimbare a comportamentului consumatorului).
Transformarea aduce dupa sine schimbari organizationale drastice
Aproape intotdeauna, schimbarile radicale aduse de inovatie necesita modificari la fel de „abrupte” pe toate palierele mentionate anterior, care nu sunt adoptate fie din teama, fie din lipsa timpului necesar, a investitiilor masive si a concentrarii suplimentare de resurse pentru scopul respectiv. De aceea, cu exceptia cazului cand top-managementul unei astfel de organizatii impune o asemenea „revolutie” ca urmare a perceptiei pericoului de pierdere a pozitiei dominante, astfel de schimbari nu au loc. In fine, unii analisti financiari traditionali pot considera ca scaderea profitului pe termen scurt aferenta unei modificari de amploare reprezinta un cost de oportunitate prea mare pentru a fi acceptat. In concluzie, dupa o indelungata perioada in care corporatiile s-au familiarizat cu un trend ascendent, constituie o reala provocare pentru acestea de a-si asuma schimbari radicale, cu atat mai mult cu cat ele pot fi duse la bun sfarsit doar cu conditia detinerii unor abilitati speciale si a adoptarii unor masuri de sacrificiu a caror utilitate nu este deloc evidenta pentru aceia care sunt obisnuiti cu un succes financiar continuu. Astfel, un manager executiv care nu are calitatile necesare si nici nu recunoaste necesitatea acestora, va rata cu certitudine oportunitatile actuale de transformare. Expertii considera aceasta realitate oarecum fireasca, intrucat sunt definite in teorie diferente foarte clare intre un executiv care gestioneaza afacerile in perioade de profit si stabilitate si altul activ in intervale de crestere si inovare. Provocarea actuala pentru corporatii este de a alege intre actiune si inactiune, in primul caz identificandu-se, de asemenea, doua variante: de adaptare din mers sau de schimbare radicala.