Indemnizatiile in activitatea de transporturi si constructii: Sunt suficiente clarificarile legislative recente sau vor reaparea sincope?
La finalul lunii martie a fost adoptata legea privind anularea obligatiilor fiscale suplimentare stabilite ca urmare a reincadrarii sumelor achitate de angajatorii romani salariatilor acestora cu titlu de indemnizatie pe perioada delegarii, detasarii sau desfasurarii muncii acestora pe teritoriul altor state.
Noua lege aduce si o serie de modificari care ar trebui sa solutioneze o parte dintre incertitudinile si lipsurile reglementarilor anterioare.
Mai exact, pe langa indemnizatiile de delegare/detasare, noul act normativ extinde tratamentul fiscal favorabil la indemnizatiile specifice detasarilor transnationale si la prestatiile suplimentare primite de salariati in baza clauzei de mobilitate. Aceasta masura este benefica acelor categorii de angajati care se aflau intr-o situatie de detasare transnationala potrivit Legii nr 16/2017 (ex: salariati temporari pusi la dispozitia unui utilizator dintr-un alt stat membru UE), dar care nu se incadrau intr-o situatie de delegare/detasare potrivit Codului muncii. Totodata, prestatiile acordate angajatilor mobili, in cazul carora executarea obligatiilor de serviciu nu se realizeaza intr-un loc stabil de munca (neaflandu-se deci intr-o situatie de delegare sau detasare) vor fi supuse aceluiasi tratament fiscal favorabil.
In egala masura, actul normativ introduce o serie de limitari in ceea ce priveste nivelul sumelor care beneficiaza de tratamentul fiscal favorabil atunci cand activitatea este desfasurata in strainatate. Daca in trecut nivelul neimpozabil al indemnizatiilor acordate pentru activitati desfasurate in strainatate era stabilit la 2.5 ori nivelul legal al diurnelor (ex: 35 euro/zi), noul act normativ plafoneaza nivelul neimpozabil al indemnizatiilor la 3 salarii de baza.
Astfel, pentru determinarea tratamentului fiscal aplicabil indemnizatiilor, angajatorii trebuie sa determine intai nivelul potential al indemnizatiei neimpozabile prin multiplicarea cu 2,5 a nivelului legal stabilit pentru diurna, urmand ca suma astfel rezultata sa fie plafonata la valoarea a trei salarii de baza primite de angajatul in cauza raportat la numarul de zile din perioada de delegare/detasare. Avand in vedere ca plafonarea va impacta in special angajatii care primesc salarii de baza mici, masura pare sa fie menita sa descurajeze plata unor salarii mici si a unor indemnizatii de delegare/detasare mari pentru a evita plata taxelor salariale.
Abordarea optima pentru diminuarea riscului repetarii surprizelor neplacute in viitor
In opinia noastra, la acest moment ar fi recomandabil un inventar al documentatiei interne in temeiul careia angajatorii acorda asemenea sume, pentru a modifica clauzele contractuale cu salariatii si, daca este cazul, cu partenerii contractuali, in vederea resetarii si actualizarii lor la noul cadru legislativ, inclusiv din perspectiva terminologica si documentara, in asteptarea unor viitoare inspectii.
In plus, o atentie speciala este necesara pentru clauzele de mobilitate, fata de tratamentul fiscal special conferit in mod expres de noua reglementare fiscala, mai ales, in privinta acelor relatii aflate in curs, daca pentru perioada trecuta documentatia contractuala nu reflecta ca atare indreptatirea la prestatii specifice aferente acestei maniere particulare de derulare a contractelor de munca. Aceste aspecte se pot dovedi extrem de sensibile fata de riscurile juridice pe care aceste modificari ale legislatiei fiscale le-ar putea induce atat in interactiunea angajatorului cu salariatii sai (in special, pentru trecut), dar si cu organele fiscale, pentru viitor.
Astfel, asa cum s-a observat de-a lungul anilor in mod constant, ori de cate ori a aparut un tratament fiscal (mai) favorabil, aplicat pentru anumite categorii specifice de persoane sau pentru anumite categorii de relatii juridice derulate - de regula de orice fel de persoane -, solutiile respective au fost imediat preluate in practica. Atunci cand, insa, reglementarile fiscale nu au fost suficient de clare si/sau daca aspectele de avut in vedere in privinta aplicarii acestora trebuiau sa ia in considerare si reglementari din alte domenii (i.e. dreptul muncii, drept comercial, drept civil etc.), nu de putine ori s-a ajuns la aplicarea necorespunzatoare a acestora. Mai mult, uneori ele au fost aplicate si unor situatii aflate la limita dispozitiilor legislative fiscale speciale sau chiar dincolo de aceasta, perpetuandu-se in practica sau generalizandu-se tocmai pentru ca toti cei din segmentul respectiv s-au vazut ”nevoiti” (practic, chiar fortati, cum multi au afirmat in asemenea ipoteze) sa il aplice, tocmai pentru a nu se vedea in situatia de a fi afectati negativ de avantajele pe care competitorii lor si le-ar fi putut crea in acest mod (in esenta, un fel de ”concurenta” neloiala de natura fiscala, chiar daca una fragila si supusa unor riscuri destul de mari uneori). Cum interventia ANAF pentru a combate, indrepta sau preveni asemenea fenomen a fost, de regula, una care s-a manifestat cu multa intarziere, cand practicile erau generalizate, efectele acesteia s-au resimtit extrem de negativ, in urma acumularii de sume de ordin astronomic de natura obligatiilor fiscale principale si accesorii.
Or, tocmai de aceea asemenea eventuale modificari ale clauzelor contractuale si a documentatiei aferente noilor dispozitii legale fiscale comentate trebuie deci sa fie in practica unele care sa fie analizate cu maxima atentie, dar si insotite de modificari corespunzatoare din perspectiva formei si continutului, astfel cum acestea trebuie sa fie intelese si aplicate prin raportare la exigentele dreptului muncii, cumulate cu cele din dreptul fiscal, pentru a nu genera eventuale probleme (si mai mari) in viitor.