Am luat act cu surprindere de pozitia recent exprimata de Ministrul Muncii si Protectiei Sociale, Doamna Victoria Violeta Alexandru, referitoare la intentia de a acorda firmelor dreptul de a gestiona direct fonduri publice destinate formarii angajatilor proprii - ”In Romania, se califica oameni pentru diverse meserii dupa cum crede statul ca trebuie. Nu este normal. Banii de formare trebuie sa ajunga la firme si ele sa ii gestioneze. Acestea stiu cel mai bine ce tip de pregatire le este necesara viitorilor angajati, cand si cum trebuie facuta.”Apreciem preocuparea Doamnei Ministru pentru formarea profesionala a angajatilor din Romania, dar ii reamintim ca art. 194 din Legea 53/2000 - Codul Muncii prevede in mod explicit obligatia angajatorilor „de a asigura participarea la programe de formare profesionala pentru toti salariatii”, cu o frecventa stabilita prin raportare la numarul de angajati (2 sau 3 ani).
De asemenea, articolul mai sus invocat instituie in mod explicit obligatia angajatorului de a suporta cheltuielile cu participarea (salariatilor) la programele de formare profesionala. Din pacate am constatat in nenumarate randuri ca obligatiile legale care nu sunt insotite de sanctiuni sunt privite mai degraba ca fiind optionale. Este si cazul obligatiei instituita prin art 194 Codul Muncii. La adoptarea modificarilor Codului Muncii din 2011, Guvernul in exercitiu la acea vreme nu a prevazut si modalitatile de control si sanctiunile pentru nerespectarea obligatiilor angajatorilor privind asigurarea formarii profesionale pentru salariati.
In ce mod aceasta prevedere a fost respectata se poate deduce cu usurinta din datele puse la dispozitie de Eurostat. In 2015 doar putin peste 25% din intreprinderile din Romania asigurau acces la programe de formare pentru angajati, mult sub media UE 28 (72,6%). Doar 8,2% din populatia ocupata din Romania a participat in 2016 la un program de formare, formal sau non-formal, si de aceasta data media europeana fiind semnificativ mai mare, respectiv 54,1%. Formarea profesionala reprezinta un aspect crucial in cresterea productivitatii muncii. In loc sa se investeasca in formare pentru a creste eficienta si performanta muncii, se prefera in continuare, de 30 de ani incoace, o formula de corelare a evolutiei productivitatii cu cea a salariilor bazata exclusiv pe o politica a salariilor mici. Ratele de participare la educatie si formare profesionala la nivelul Romaniei sunt mult sub cele medii ale Uniunii Europene. De asemenea, trebuie remarcat trendul puternic crescator pastrat la nivelul Uniunii Europene, in contrast cu evolutia din Romania.
Angajatorii au beneficiat si in anii anteriori de finantare pentru formarea angajatilor prin intermediul Fondului Social European. Evaluarea interventiilor sub forma programelor de formare profesionala finantate din fonduri europene si gestionate de companii releva faptul ca nu putem vorbi de efecte pozitive ale formarii in ceea ce priveste adaptabilitatea companiilor ce au beneficiat de aceasta finantare. Altfel spus firmele au fost la fel de capabile ca si statul sa utilizeze eficient fondurile de formare si asta in special datorita faptului ca finantarea formarii nu este singura problema ce trebuie abordata in acest domeniu.
Daca seriozitatea in abordarea formarii profesionale, atat din partea autoritatilor publice, cat si din partea angajatorilor si respectiv a angajatilor, nu se schimba atunci vom continua sa investim resurse fara a avea nici un fel de efecte la nivel de eficienta.
Faptul ca din 2011 pana in prezent nu au fost puse in practica nici un fel de masuri de monitorizare si control in ceea ce priveste formarea profesionala a angajatilor demonstreaza lipsa de preocupare a autoritatilor pentru acest domeniu extrem de important in asigurarea unei piete a muncii viabile si performante. Cele doua elemente coroborate (lipsa controlului si imposibilitatea aplicarii sanctiunilor specifice, prin lipsa prevederilor legale) au permis angajatorilor (inclusiv in cazul institutiilor publice) sa considere ca fiind optionala o obligatie legala, manifestand astfel lipsa de viziune si de interes pentru dezvoltarea resurselor umane proprii. Cand au inregistrat deficit de competente, au preferat sa utilizeze solutii pe termen scurt, bazate pe utilizarea / recrutarea resurselor externe.
Foarte putine companii din Romania realizeaza astazi evaluari reale ale necesarului de competente, corelat cu strategia de dezvoltare a companiei. Planurile anuale de formare sunt lipsite de consistenta si in general ”copy-paste” de la o companie la alta. Angajatorii nu evalueaza si nu comunica (decat intr-o pondere foarte mica) catre agentiile de ocupare necesarul lor de forta de munca calificata si cu atat mai putin necesarul propriu-zis de competente. Astfel, fara o cerere clara, fara analize interne si fara prognoze pe termen mediu macar, sistemul de educatie si cel de formare profesionala a adultilor se afla in imposibilitatea de a-si calibra eficient programele destinate publicului lor, in raport cu necesitatile pietei muncii.
Un alt aspect ce afecteaza formarea profesionala este cel al standardelor ocupationale, neactualizate in cvasi-majoritate sau pur si simplu ne-existente. In lipsa acestora sau pe baza unor standarde depasite, nu se pot pune in practica programe de formare profesionala cu valoarea adaugata decenta.
BNS apreciaza ca afirmatia Ministrului Muncii, dna Violeta Alexandru, in ceea ce priveste acordarea dreptului de a gestiona fonduri publice destinate formarii angajatilor direct si exclusiv de catre angajatori, este una hazardata, caci din punct de vedere legal ar fi o practica de tip „ajutor de stat” si in plus, ar fi ne-etic ca entitati care nu isi respecta obligatiile legale sa primeasca bani tocmai pentru ceea ce de regula nu fac.
Asa cum am aratat mai sus, lipsa finantarii nu este singura problema in domeniul formarii adultilor. Lipsa constientizarii importantei formarii, calitatea redusa a procesului de formare, reducerea numarului de contracte colective de munca care contineau prevederi referitoare la formarea profesionala a salariatilor, o asezare defectuoasa a ierarhiilor salariale in cazul multor firme (fara legatura cu nivelul de pregatire profesionala), lipsa standardelor ocupationale adaptate prezentului, lipsa eficientei programelor de formare, dar si a mecanismelor si instrumentelor disponibile pentru monitorizarea procesului de formare, sunt doar cateva din problemele cu care se confrunta sistemul de formare profesionala a adultilor.
Transferul gestiunii resurselor publice pentru formare catre firme nu rezolva nimic din problemele mai sus semnalate.
Tocmai de aceea, din punctul nostru de vedere, inainte de a lua in calcul mutarea gestiunii resurselor destinate formarii de la stat la angajator ar trebui sa ne asiguram ca acest proces are ca finalitate o gestiune mai eficienta a resurselor. Am avut in ultimii 30 ani multiple exemple de ”privatizari” ale unor sisteme nereformate, in nici unul din aceste cazuri evolutia nu a fost una pozitiva sub aspectul eficientei.
Ca urmare, BNS propune Ministrului Muncii ca inainte de a stabili cine gestioneaza resursele sa ne aplecam in mod serios pe solutii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta formarea profesionala a adultilor, cum ar fi:
(1) Cresterea responsabilitatilor si controlului calitatii in piata de formare profesionala – se impune infiintarea Agentiei Romane de Asigurare a Calitatii in Formarea Profesionala a Adultilor. Aceasta autoritate trebuia infiintata o data cu autoritatile similare pentru invatamantul preuniversitar (ARACIP) si cel superior (ARACIS).
(2) Asigurarea unei capacitati reale a comitetelor sectoriale pentru a-si exercita atributiile ce le revin in domeniul formarii profesionale.
(3) Actualizarea standardelor ocupationale pentru a asigura corelarea acestora cu situatia actuala dar si cea viitoare din piata muncii;
(4) Completarea cadrului legislativ actual cu instrumente de conditionare a indeplinirii obligatiilor angajatorului privind formarea profesionala, respectiv completarea Codului Muncii in sensul introducerii unor sanctiuni companiilor ce nu-si respecta obligatia de formare profesionala a angajatilor, precum si introducerea unor mecanisme de monitorizare a respectarii acestei obligatii;
(5) Clarificarea statutului ANOFM privitor la formarea profesionala a somerilor si angajatilor, respectiv separarea rolului de contractor de formare, de cel de prestator de formare, prin modificarea legii nr. 202/2006, privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale pentru Ocuparea Fortei de Munca. Pentru a creste eficienta formarii profesionala centrele de formare profesionale existente in prezent la nivelul agentiilor judetene de formare ar trebui sa fie externalizate.
In ceea ce priveste gestionarea fondurilor europene nerambursabile destinate formarii profesionale (pentru ca la acest tip de resursa se referea cel mai probabil ministrul muncii, in special in contextul actual in care resursele bugetului de somaj sunt deja consumate pentru intreg anul 2020 – prin acordarea somajului tehnic) consideram ca o decizie in acest sens trebuie sa plece de la esenta utilitatii formarii profesionale. Formarea profesionala implica 2 parteneri – angajat si angajator, amandoi trebuie sa fie interesati in acest proces. Tocmai de aceea consideram ca o gestionare a resurselor destinate formarii, prin intermediul unor scheme parteneriale sectoriale (prin intermediul federatiilor patronale si sindicale reprezentative la nivel de sector) reprezinta o solutie mult mai viabila si mai sustenabila decat propunerea facuta de Ministrul Muncii.
