Daniel Daianu: Se intoarce o economie a tristetii?

Am stat pe ganduri daca sa folosesc o expresie din limba engleza referitoare la stiinta economica, dismal science – ce vine din secolul XIX, mai ales din rationamente malthusiene, ce puneau in contrast dinamica demografica cu resurse naturale limitate (o tema reluata de Clubul de la Roma). Fiindca acea denumire poate fi vazuta ca fortata, ca nu are sens sa fie comparata civilizatia stiintifica-tehnologica actuala cu perioada in care avea loc revolutia industriala in Marea Britanie; ca o lume descrisa in romanele cenusii ale lui Charles Dickens nu poate fi comparata cu lumea moderna, care a insemnat iesirea multor cetateni din afara Europei si a continentului nord-american din saracie abjecta.

Pe de alta parte, sentimente si aspiratii, multumiri vs. insatisfactii ale oamenilor, au izvor principal in viata lor, in relatii sociale si economice in care sunt implicati, in modul in care puterea publica acopera nevoi de baza –ce se raporteaza la necesitati derivate din situatii concrete actuale. Iar tehnologii avansate nu automat duc la mai bine pentru toti. Telefoane smart in buzunarele multora nu inseamna prin definitie acces la civilizatie, sanse egale. Iar exemple de acest fel pot continua.

 

Ce s-a intamplat in unele domenii in lume, in ultime doua decenii, poate induce perceperea stiintei economice ca dismal science, ca o stiinta a tristetii, a dezamagirilor. Atat ca interpretare a mersului societatii, cat si ca predictie si terapie –apropos de remarca reginei Elisabeta a II a ca economistii nu au fost capabili sa anticipeze criza financiara globala.

Stiri rele sunt numeroase, chiar daca nu putini oameni consuma din plin produse si servicii ce definesc modernitatea, cauta sa traiasca normal in pofida unor evenimente rele; viata culturala este bogata, competitii sportive se desfasoara, oamenii calatoresc peste granite chiar intampinand restrictii, televiziuni abunda in emisiuni de divertisment, etc. Si ceea ce importa foarte mult, mari si mici bucurii de familie ocupa viata omului; cum se intampla si cu necazuri. In acelasi timp, “noua revolutie industriala” parca a iesit din dezbaterea publica ca solutie atotcuprinzatoare la mari probleme.

Este o prostie sa invinovatesti stiinta economica pentru calamitati, dezastre naturale, pentru evenimente ce nu intra in sfera actiunii omului, sau, intre altele, pentru actiuni nesabuite ale unor oameni politici, pentru conflicte inter-etnice, inter-religioase, conflicte armate. Economia nici nu este o stiinta exacta, chiar daca este considerata regina a stiintelor sociale. Si in permanenta a fost brazdata de lupte de idei, de controverse. Poti arata insa cu degetul acolo unde practici de management, de interventie de urgenta, nu sunt adecvate, din varii motive, inclusiv diin ignorarea datelor stiintifice (ex: cand se neaga schimbarile climatice, sau pandemii). Iar stiinta economica, idei ce guverneaza in anumite perioade (paradigme dominante) pot sta la originea unor esecuri in politici publice –cum s-a intamplat in domeniul financiar, cu dereglementare orbeasca, chiar daca adesea se invoca inevitabilitatea ciclurilor financiare, cu alternante de avant si prabusire (boom and bust).

 

Socul crizei financiare globale, pandemia, criza energiei, efectele schimbarilor climatice si, nu in cele din urma, razboiul din Ucraina, au zguduit arii mari ale economiei mondiale si se concretizeaza in inflatie inalta persistenta (cu nivele namaintalnite de la criza titeiului de acum mai bine de patru decenii), o redresare economica post-lockdown tot mai fragila, dereglari in lanturi de aprovizionare (ce sporesc inflatia), regionalizare de fluxuri comerciale si economice ce maresc costuri de productie, intrare in prim plan a considerentelor de securitate economica si militara si care influenteaza functionarea economiilor.

Criza globalizarii a inceput cu ani buni inainte de pandemie si de invadarea Ucrainei. “The world is flat” a lui Thomas Friedman s-a dovedit o naivitate, cum au fost si alte reflectii pripite (precum “The end of history”, a lui Francis Fukuyama). Ascensiunea Chinei in ultimele decenii a bipolarizat (unii ar spune multipolarizat) economia mondiala. SUA au vazut ca suprematia lor industriala si tehnologica este amenintata de progresul economic/industrial rapid al gigantului populational din Asia. Totodata, in acei ani s-au adancit fisuri in tesuturi sociale si economice si s-a conturat o confruntare intre modelul liberal si cel illiberal/autocrat –ca arhetipuri de guvernanta publica.

Razboiul din Ucraina a raliat tarile democratice intr-o confruntare ce prefigureaza un nou razboi rece in Europa si in alte regiuni ale globului; tendinta de formare de blocuri economice si comerciale se va accentua probabil. Pledoaria lui Janet Yellen, Secretar al Trezoreriei SUA, de resurectie, intr-o varianta noua, a acordurilor de la Bretton Woods, edificate pe valori si principii ale lumii libere, merge in aceasta directie. Implicatiile vor fi numeroase, cu strat si substrat economic, strategic si geopolitic. Deja se vorbeste despre pierderea “dividendului pacii”, care a insemnat reducerea cheltuielilor militare (ca pondere in PIB) dupa al doilea razboi mondial si dupa caderea Zidului Berlinului. Inferenta este ca bugetele nationale vor aloca mai mult pentru aparare, securitate, se vor restructura. Europenii nu mai vor putea fi free-riders in raport cu SUA in cadrul NATO. Economii vor capata trasaturi, fie si camuflate, ca in stare de mare urgenta, de razboi; deja pandemia a obligat la masuri extreme sui generis. Tari europene, intre care si Romania, au anuntat cheltuieli de aparare crescute. Iar planul european de redresare, NGEU, va fi probabil reexaminat prin prisma nevoilor legate de securitatea energetica si militara.

 

Este legitima o intrebare: de ce multi cetateni nu au vazut (nu vad) o ameliorare a standardului de viata atunci cand dinamica PIB este ascendenta – ca inainte de pandemie, sau in 2021 (anul redresarii)? Sunt persoane pentru care economia poate apare ca o “stiinta a tristetii”, ce aduce prevalent stiri rele –in corespondenta fiind politici economice ce par anchilozate, mult suboptime. Fiindca, mai cu seama incepand cu 2021, inflatie in crestere, venituri reale diminuate, socuri adverse precum cel al preturilor la energie, etc. anemiaza discursul privind redresarea economica, sau cresterea economica. Este de pus la socoteala aici ceea ce poate fi numit “efectul Putin” (implicatiile multiple ale invadarii Ucrainei), dar analiza trebuie sa fie mai adanca.

Sunt cateva aspecte de notat ca posibile explicatii la intrebarea de mai sus si care privesc nu numai ultimii ani; dupa criza financiara izbucnita in 2008 se spunea de altfel ca perspectiva se incetoseaza pentru generatiile ce vin. Astfel, in lume se constata, desigur cu diferente intre tari:

Politica economica pare adesea coplesita de situatii parca fara iesire. Numerosi oameni politici ezita sa afirme cu voce tare asa ceva. Nici nu prea au cum deoarece sunt la putere pentru a rezolva treburi publice. In plus, ei trebuie sa insufle incredere. Dar ceva intotdeauna se poate face, chiar daca nu in mod spectaculos; se pot atenua dureri pentru cetatenii mai vulnerabili si se pot limita stricaciuni, chiar pe un trend de deteriorare a situatiei de ansamblu. Iar sinceritatea poate ajuta. Conteaza deci mult alegerile facute si daca exista o perspectiva de inversare a unei tendinte negative — daca se dau oamenilor sperante.

In crize acute, alegerile sunt adesea de tipul: intre rau si mai rau. Acesta este contextul care explica aparitia programelor QE in politica monetara (achizitie de active financiare guvernamentale si private). Reforme in sistemul de intermediere financiara, care fusese deraiat de proliferarea activelor toxice si leverage excesiv, de neglijarea riscurilor sistemice, este de judecat din aceasta perspectiva. Pandemia a obligat la o suspendare temporara de reguli fiscale pentru a se evita colapsul economiilor. Dar au crescut iar datorii publice si private, s-au accentuat deficite structurale. Sunt stari ale finantelor publice care nu sunt sustenabile mai ales avand in vedere ca politici monetare se intaresc. O inflatie foarte inalta poate ajuta executii bugetare pentru un timp limitat, dar nu poate fi o rezolvare definitiva, credibila. Oricum, se discuta despre regandirea regulilor fiscale in UE.

Acum se cere guvernelor si bancilor centrale sa lupte cu inflatia, sa o reduca rapid. Este misiune quasi imposibila pe termen imediat. Cei care sustin rate real pozitive “maine”, nu stiu ce vorbesc…Ce ar fi, de exemplu, daca Fed si BCE ar duce subit rata de baza la 8-9%, iar BNR la peste 14%? Este drept insa ca bancile centrale au subestimat impactul dereglarilor provocate de pandemie si de criza energetica; se vorbea costant despre temporaritatea inflatiei inalte. Iar invadarea Ucrainei, cu toate reverberatiile, a dat multe calcule, evaluari, peste cap.

Socul inflationist din ultima perioada este esentialmente pe partea ofertei si nu este generat strict de emisiunea monetara masiva de dupa 2008 –adica de QE. Daca o logica monetarista simplista ar fi valabila ar fi trebuit sa avem acum inflatie mult mai mare (ca sa nu zic hiperinflatie) avand in vedere ca, de pilda, baza monetara in SUA a crescut de peste sapte ori dupa izbucnirea crizei financiare –de la cca. 840 miliarde USD in iunie 2008 la cca. 6,2 trilioane USD in martie 2022. Si acum stocul mult crescut de moneda de baza (cash si rezerve ale bancilor comerciale detinute la Fed) este insotit de preferinta inalta pentru lichiditate ( velocitatea banilor a scazut mult) si fiindca pietele financiare opereaza cu multe sincope. Este adevarat insa ca Fed ar fi putut sa fie mai alerta in reducerea operatiunilor sale neconventionale (QE), iar stimulii fiscali (guvernamentali) sa fie mai mici. Cresterea exploziva a bazei monetare dupa 2008 poate fi observata si in bilantul BCE, cel al Bancii Angliei, cel al bancii centrale a Elvetiei, etc.

In economie este cunoscut un indicator al “nefericirii” (misery index), ce aduce laolalta rata inflatiei cu cea a somajului. Se poate merge mai departe cu descrierea unor relatii (trade-offs) in preajma unor praguri extrem de delicate, cand a lupta contra inflatiei inalte poate cauza o recesiune profunda –este ceea ce s-a intamplat in SUA dupa socurile pretului titeiului, acum mai bine de patru decenii.

Combinatia stagnare economica/recesiune si inflatie inalta a revenit ca obsesie pentru bancheri centrali si guverne. Lumea reala este a “echilibrelor multiple”, care pot fi relativ bune, sau foarte precare. Dar tratamente magice guvernele si bancile centrale nu au, intrucat cauzele situatiei grave din prezent sunt de ordin structural. Aceste cauze s-au acumulat in timp si au origine in asimetria intre iesirea si intrarea pe piete (exit si entry), cu alocare mai putin buna a resurselor –ceea ce Jaime Caruana, sef al Bancii Reglementelor Internationale, semnala in 2014, in prociclicitatea unor masuri, in neglijarea politicilor structurale, ignorarea efectelor nefaste ale schimbarilor climatice, intr-o globalizare neinfranata, etc. Razboiul din Ucraina este parte a constelatiei de cauze, care face si mai complicate, exacerbeaza, dileme si trade-off-uri pentru guverne si banci centrale.

 

Avem de-a face cu o situatie fara precedent (suita de crize mari), care va testa foarte sever stabilitatea sociala si economica din numeroase tari. Unde exista mai multa incluziune, solidaritate, transparenta, finante publice mai solide, respect fata de lege (stat de drept) si de reguli, progres tehnologic intens (ce depinde de institutii) si competitie onesta pe piete, exista sanse mai bune de a razbate cu costuri mai mici.

Ca abordare de politica publica, adecvata nu este contrapunerea unor alternative de genul: solutie individuala/individualista, care sa insemne fiecare pentru sine, iar restul nu conteaza; sau o rezolvare centralizatoare/administrativa prin excelenta. In perioade de vitregie mare (ca in pandemie), mai multa interventie publica este necesara pentru a asigura bunuri publice esentiale pentru functionarea societatii, pentru a evita dezagregarea sociala, haosul. Dar, totodata, trebuie sa fie aparate valorile si conditiile ce permit unei societati libere sa fiinteze, cu spiritul civic si cel intreprinzator necesar vitalitatii economice si inovatiei. Dar nu este simplu de optimizat, de calibrat politici. Masuri concrete privesc situatii concrete. Insa aceste masuri depind de functionarea democratiei, de optiuni care nu pot fi impuse in mod discretionar, in mod constant, de guverne; societatile mai divizate pot usor cunoaste tensiuni puternice si derapaje periculoase.

Privind Romania, este o constatare ca asa cum se cuvine sa se faca cat se poate de mult pentru a inlesni inovatia si afaceri corecte, statul de drept, nu mai putin trebuie sa se incerce asigurarea de bunuri publice de baza in volum adecvat. Cu cca. 26% din PIB venituri fiscale (inclusiv contributii de asigurare), statul roman este la coada clasamentului UE; este un stat cu resurse putin spus firave, un stat slab (ce se vede si in functionarea institutiilor). Cresterea veniturilor fiscale/bugetare a devenit o problema de securitate economica nationala.

Trebuie sa cheltuim cu chibzuinta banii publici, sa reusim sa capitalizam la maximum PNRR (devenit o cauza nationala, un instrument de lupta contra crizelor). Sa valorificam resursele energetice pe care le avem si sa dezvoltam agrobusiness-ul –securitatea energetica si securitatea alimentara sunt implicate. Sa incercam sa ajutam pe cei mai vulnerabili (intrucat nu are sens sa fie asistata toata populatia).

Trebuie sa realizam consolidarea bugetara in cativa ani. Romania nu are (inca!) o datorie publica mare –dar care a trecut de 50% din PIB in februarie, a.c,( de la cca 35% la finele lui 2019). Deficite mari (structurale si primare), deficite externe mari, nu pot fi sustinute la nesfarsit. Chiar in vremuri de mare vitregie pietele financiare discrimineaza, penalizeaza. Aceasta se vede in costul finantarilor pe piete. A miza numai pe inflatie (inflation tax) si reduceri de cheltuieli in a efectua o corectie bugetara de peste 4% din PIB (de la deficit ESA de putin peste 7% in 2021 la cca 3% in 2024/2025) nu este fezabil daca judecam situatia in mod amplu. Avand in vedere provocarile actuale si cele viitoare o crestere a veniturilor fiscale este absolut necesara.

 

Stiinta economica poate ajuta decizii de interes public prin algoritmi de rationalitate, asumand ca nu este tributara fundamentalismelor, unor simple lozinci. Practici de afaceri sunt si vor fi obligate sa se adapteze la conditii de criza de durata, guvernanta publica va fi un exercitiu prelungit de gestionare a crizelor –cu dezideratul de creste robustetea/rezilienta sistemelor, mari si mici. Dar miracole nu sunt posibile, iar stiinta economica nu poate fi alchimie.

Winston Churchill este cunoscut si pentru declaratia sa din 13 mai 1940, ca nu poate promite altceva decat “blood, toil, tears and sweat” –pornind de la anvergura provocarii pentru Regatul Unit in confruntarea cu masina de razboi nazista. El a parafrazat atunci pe Theodore Roosevelt si Giuseppe Garibaldi care, in alte momente istorice, se adresasera concetatenilor cu cuvinte de incurajare. Exista in asemenea vorbe un indemn la rabdare si credinta ca vremuri mai bune vor veni, ca merita sa luptam pentru libertate, demnitate umana.

Este de inteles apelul multor oameni la ajutor –ceea ce face parte din natura umana, dar sa si gasim tarie interioara, fiecare dintre noi, pentru a sprijini un efort colectiv. Acest efort priveste treburile din fiecare tara cat si sprijinirea unei ordini internationale care sa nu fie dominata de arbitrariu, de agresiuni ale celor mai puternici militar, care sa se bizuie pe reguli de drept international.

Stiinta economica si practica economica au cicluri proprii, invata mai mult sau mai putin din erori, sunt in relatie cu mersul ideilor in societate; aceste cicluri depind de si influenteaza evolutia societatii, iar pesimism poate alterna, sau coexista, cu optimism in etosul social si cultural, in spiritul vremurilor.