ANALIZA: Despre situatii de criza si impactul major al acestora in societate

Prin intermediul unui nou articol, ing. Dan-Rodion Pogangeanu, Managing Partner in cadrul societatii Elux Rodit, membru in Colegiul Tehnic al Dirigintilor de Santier si Responsabililor Tehnici cu Executia (CTDS - RTE), se refera la diverse aspecte de actualitate, specifice activitatii dirigintilor de santier – si nu numai, avand in vedere implicatiile de natura politica, economica, legislativa si sociala, care influenteaza domeniul constructiilor, in ansamblu. Trebuie insa precizat, din nou, in primul rand, ca punctul de vedere si toate consideratiile sau opiniile din acest text reflecta strict punctul de vedere personal al autorului, ca specialist, si nu angajeaza cu nimic pe cel al firmei sau al altor colaboratori, inclusiv pe cel al CTDS - RTE, iar in al doilea rand, ca acestea sunt exprimate in al patrulea an dupa declansarea pandemiei de coronavirus (Covid-19), care a determinat printre multe altele instituirea starii de urgenta si a celei de alerta (prelungita) pe intregul teritoriu national, ceea ce a dus la resetarea completa a relatiilor anterioare in configuratia cetatean-lege-societate-stat. De asemenea, o alta resetare a avut loc – si se remarca in continuare –, din cauza faptului ca, in contextul in care pandemia s-a incheiat oficial ceva mai recent (la data de 05.05.2023, OMS a anuntat ca pandemia de Covid-19 nu mai constituie o urgenta de sanatate globala, in contextul in care rata deceselor pe plan mondial a scazut pana la circa 3.500 de persoane pe 24.04.2023, iar la 03.10.2023 – moment in care Johns Hopkins University School of Medicine a incetat sa mai colecteze date, desi considera ca pandemia nu s-a terminat – decesele la 28 de zile au fost constatate la numai 28.018 persoane in toata lumea), la granita Romaniei a izbucnit si se desfasoara un conflict militar intens si de amploare, deja prelungit, intre Federatia Rusa si Ucraina. Mai nou, intreaga Europa este afectata de noul razboi extrem de violent si de mediatizat, aflat la granitele sale, dintre Israel si Hamas (organizatie care detine de facto, dar prin alegeri, controlul politic si militar al Fasiei Gaza). De comun acord cu specialistul, articolul a fost adaptat in cadrul redactiei noastre, astfel incat sa reflecte realitatile vizibile in prezent, dar trebuie subliniat si ca, pe fondul conflictelor militare aflate in plina desfasurare, toate predictiile privind situatia politico-sociala si economica, de ansamblu, respectiv cele referitoare la evolutia pietei constructiilor, in particular, au un grad mare de incertitudine, mai ales ca, deocamdata, nu poate fi vorba de un bilant real, cu toate efectele (pozitive sau negative) incluse. De aceasta data, este vorba despre o serie de perspective ce pot sa apara in sectorul de constructii, in urma „optimizarilor fiscale” si a noilor factori exogeni (conflictuali), acestea fiind analizate si prin prisma faptului ca sectorul constructiilor s-a confruntat cu o scadere, in septembrie a.c., pentru prima oara dupa patru luni de crestere consecutiva, potrivit datelor furnizate la 20.11.2023 de Institutul National de Statistica - INS. Scaderea nu este totusi neasteptata, ci, potrivit analistilor mediului de afaceri, survine pe fondul deteriorarii continue a climatului de investitii in sfera acestui sector intensiv in capital si forta de munca, pe fondul nivelurilor ridicate ale costurilor de finantare, incertitudinilor si provocarilor din sfera finantelor publice. Astfel, potrivit INS, cele mai afectate sunt lucrarile de intretinere si reparatii curente, cu o ajustare negativa de -4% pe baze de comparare anuale (septembrie 2023 versus septembrie 2022), respectiv lucrarile de constructii specifice imobilelor rezidentiale, cu o diminuare de -11,5%. La acest din urma indice, pe seria ajustata, scaderea aferenta celor noua luni din 2023, fata de primele trei trimestre din 2022, este de -6,3%. Totusi, daca se coroboreaza mai multe surse statistice si de prognoza, din mediul guvernamental sau privat, ce tin cont si de specificul mediului de afaceri (cum ar fi documentele Comisiei Nationale de Prognoza si ale mai multor banci comerciale interesate de domeniu), chiar si cu aceasta scadere (asteptata), perspectivele pentru constructii sunt de crestere (atenuata), cu rate medii anuale de +12,06% in 2023, +8,79% in 2024 si +10,91% in 2025.

Insa, dupa cum in mod just observa specialistul, „activitatea din ramura de constructii are in continuare, dincolo de orice fel de cifre si procente, un ritm considerabil si reprezinta, inca, unul din principalele motoare ale economiei. Lucru apreciabil, mai ales daca se tine cont, dincolo de interesele specifice ale celor direct implicati, de caracterul general, eterogen, al acestui domeniu in care isi desfasoara activitatea felurite firme si oameni, cu pregatire profesionala de la cea mai ridicata pana la lucratori necalificati, aflati sau nu la inceput de drum. Prin comparatie, domeniul IT, care inregistreaza evident castiguri specifice (personale) substantial mai mari, incorporeaza totusi angajati considerati a fi «exclusivisti». Nu stiu ce spun in acest sens statisticile, luand in calcul tot lantul economic specific acestui domeniu si chiar lasand de-o parte bine cunoscutele «optimizari fiscale», insa exista si surprize neplacute, inclusiv in ceea ce priveste «specialistii IT inalt calificati». Aflam astfel cu surprindere ca, incurajate si de unele facilitati fiscale, practicile de tip lohn (subcontractarea unor activitati pentru castiguri irelevante, deosebit de mici) si-au gasit locul si in acest domeniu al informaticii. Ca un mic joc al situatiilor, plecand de la faptul ca pentru domeniul constructiilor nevoia de terenuri este o conditie esentiala, putandu-se spune ca exista o dinamica a circulatiei terenurilor tocmai datorita constructiilor, pentru domeniul IT o conditie esentiala este disponibilitatea informaticienilor, ceea ce si determina atractia tinerilor pentru un nivel mai mult sau mai putin ridicat de pregatire in domeniu, dar alimentata si de mirajul lucrului in Vest sau exclusiv pentru folosul companiilor occidentale, care nu au nicio legatura cu tara noastra. Legat de utilizarea terenurilor in domeniul constructiilor, avem astfel un fenomen aparte, aparut, daca privim retrospectiv, in istorie. Datorita eficientei economice foarte mici din agricultura, terenurile erau vandute de catre micii proprietari marilor mosieri sau unor arendasi, fenomen cumva natural (vanzarea de teren de catre micii proprietari era totusi acceptata social doar pentru trimiterea copiilor la liceu/ facultate), de bunavoie sau de nevoie, dar care a dus in repetate randuri la diverse dezechilibre sociale si, cateodata, economice. Dezechilibrele au fost rezolvate, cel putin la noi, cu precadere prin actiunea in forta sau persuasiva a statului, fie ca ne amintim de rascoalele taranesti (ultimul episod jenant prin amploarea sa, dar provocat se pare si de puteri straine, a fost cel din 1907, declansat initial prin devastarea mosiilor unor arendasi de etnie evreiasca), fie de reformele agrare de improprietarire succesiva din ultimele doua sute de ani, dupa aparitia statului roman modern – reforma lui Al. I. Cuza, reformele implementate ca recompense ce au urmat razboiului de independenta, celui balcanic, primului razboi mondial, celui de-al doilea (asa-zisa «reforma», care a venit la pachet cu celebrele «cote» luate integral de ocupantul sovietic, aplicata doar pentru a calma spiritele inaintea colectivizarii) etc. Aceste reforme (cele reale, concrete) au fost asumate pana la urma de intreaga clasa politica, inclusiv de conservatorii – latifundiari care au acceptat sa-si diminueze proprietatile ce au ajuns pana la un nivel destul de redus, in masura in care, incepand cu 1921, s-au expropriat, de pilda, terenurile proprietarilor privati cu suprafete de peste 100 de ha, dar fiecaruia dintre ei i s-a lasat un minimum intangibil de 100-500 de ha, pentru ca aceasta este suprafata rentabila economic. Am putea include aici si «cooperativizarea comunista» care, daca n-ar fi fost fortata si contrara intereselor intregii taranimi si de altfel, contrara principiilor si valorilor intregii populatii, ar fi putut avea unele efecte pozitive pe termen lung (asemenea kibuturilor evreiesti, reamintite publicului acum, din pacate, intr-un context nefericit). Insa, pentru ca exista deosebiri fundamentale intre «colectiv» – kibutul israelian si «colectivul» comunist, tocmai in ceea ce priveste forma de proprietate/ interesele membrilor sai, cooperativele comuniste de productie, din start, au fost sortite esecului. De pilda, ansamblul kibutului din trecut si, evident, al celui actual se axeaza strict pe detinerea controlului/ a proprietatii de catre persoane individuale/ unitati familiale, membrii acestora sunt rude apropiate, cu interese comune etc., prosperitatea este mai mare ca in mediul urban, locuintele sunt vile multifunctionale, cu o arhitectura deosebita, pe cand in «colectivul» comunist proprietatea individuala/ familiala era interzisa cu desavarsire, terenurile arabile fiind ale tuturor si, in consecinta, ale nimanui, iar initiativele personale erau drastic pedepsite (cu trimiterea in inchisori sau la Canal), ceea ce a dus la degradarea ideii de proprietate in mediul rural pana in zilele noastre si la degradarea valorilor implicite (nu neaparat financiare) ale terenurilor agricole. Mai mult, esecul sistemului colectivist in Romania a avut loc si datorita faptului ca a aparut gratie interventiei fortate de sorginte sovietica, complet straina spiritului national, tara noastra fiind in acei ani, in realitate, sub ocupatia politico-militara a URSS”.

„Mai putem reveni asupra acestui subiect si a relatiei public-privat in societatea romaneasca (subiect dezbatut mai ales de antropologi), insa consider ca este mai importanta discutia despre circulatia actuala a terenurilor, intr-o economie care se doreste a fi capitalista si, in realitate, este post-socialista, cu o forma prea putin definita de intelegere a valorii implicite a proprietatii. Nu inainte de a remarca faptul ca, avand in vedere «rezolvarile» prin forta si fracturile amintite anterior, suntem pusi in fata situatiei de a recunoaste ca pe aici capitalismul si economia de piata post-revolutionare, de dupa 1989, au avut sincope de functionare grave, ducand pana la aparitia unor idei fanteziste sau utopice, cum ar fi struto-camila «economie sociala/ socialista de piata» sau doctrina socialisto-liberala (un fel de marxism care se bazeaza pe proprietatea privata si pe economia capitalista, totul combinat cu ceva idei egalitare ale lui John Stuart Mill si cu ceva «social-democratie de dreapta», o asa-zisa «a treia cale», in care rosul socialist se amesteca in asa mare masura cu galbenul liberal, incat iese… o nuanta portocalie, cu o doctrina sortita cel mai probabil esecului si pe care doar actualul presedinte al Braziliei o mai experimenteaza in prezent). Faptul ca transferul pamantului din extravilan in intravilan, asadar din agricol in construibil, operatiune urmata si de comercializarea sa, este una dintre cele mai profitabile activitati economice, in special in tara noastra, arata totusi un anumit nivel de neputinta si o lipsa a perspectivelor pe termen lung. Un aspect este dat de faptul ca, in definitiv, pamantul este un activ care, spre deosebire de alte active, poate fi vandut o singura data. Apoi, noutatea este ca, fata de circulatia de altadata a terenurilor (inclusiv in Romania premoderna), cand taranii ramaneau in continuare atasati locurilor natale, continuand sa munceasca pe acelasi pamant, nefiind interesati de cine anume este proprietarul, ci mai degraba daca este un om bun/ corect si de ce anume le ofera in schimbul prestatiei lor, dupa cum aminteam mai devreme, acum cei care il vand isi iau la revedere definitiv de la terenul respectiv. Fireste, fiecare este indreptatit sa faca orice doreste cu proprietatile sale, insa aici parca intalnim o situatie atipica. Candva, nu demult, regimul comunist a rupt generatii intregi de tarani de pe pamanturile lor, prin colectivizarea fortata combinata cu procesul de industrializare tot fortata si in mare masura inutila a tarii, ceea ce a reprezentat in realitate o politica la fel de ilegitima si criminala ca si regimul care a impus-o. Pentru multi insa, care nu mai inteleg ce au pierdut, conteaza doar beneficiile minore si obscure ale industrializarii fortate: nu au mai fost proprietari de terenuri agricole («insistentii» au murit la Canal sau in penitenciare), ci au fost obligati sa lucreze in conditii uneori mai usoare, dar de cele mai multe ori, mai grele, in diverse fabrici si uzine, iar in schimb li s-a oferit «un loc de munca stabil» in contrapondere cu «parazitismul social» sau cu eticheta de «chiabur exploatator» si, daca erau membri de partid, li s-a dat la o chirie modica sau cel mult cu plata in proprietate vreun apartament si au achitat cu preturi de nimic excursii la munte si la mare printr-un singur sindicat – acela al partidului comunist. De aceea, astazi, atat de multi evoca «raiul industrial», «locurile de munca pentru toata lumea» si faptul ca eram «suverani» (posibil unici in Europa, cu exceptia Albaniei, tinuti fiind in incultura si saracie, dar cu o abundenta propagandistica), insa tot mai putini inteleg sau isi amintesc cum era in realitate, chiar si la o privire echidistanta. Si aceasta intrucat este foarte clar ca, in ceea ce priveste comunismul romanesc, au contat nu numai dispozitiile Moscovei, care pana in decembrie 1989 niciodata nu a lasat tara noastra sa iasa in realitate din sfera sa de influenta (ba chiar si atunci, pe 2-3 decembrie 1989, a convenit iesirea din aceasta sfera, la Malta, cu prilejul summit-ului dintre Bush si Gorbaciov, cand s-a decretat oficial sfarsitul razboiului rece), ci si unele «stiluri proprii de conducere» ale celor doi dictatori locali, marcati profund, amandoi, de «lumina stalinismului», dar care amintesc cu precadere de felul in care au inteles si au aplicat «lupta de clasa» personaje sinistre, precum Saloth Sar (Pol Pot), Mao Tzedun sau Kim Ir-sen. Astazi, dupa cum se stie, vanzarea de pamant, respectiv despartirea de el, se face din proprie vointa, pentru foarte multi fiind chiar un vis. Situatia ne poate duce cu gandul la o fosta ministru de Finante, doamna Ioana Petrescu, pe-atunci proaspat intoarsa de la Harvard, socata de incultura economica a taranului roman care-si implora posibilii clienti sa-i cumpere legatura de patrunjel, evident, laudandu-si pe cat posibil marfa. Domnia sa avea chiar si o solutie de combatere a micii evaziuni fiscale, solutie care este considerata cea mai potrivita si de unii din actualii guvernanti: etichete cu pret inclusiv la usturoi si patrunjel, la vanzarea carora taranii din piata sau cei din comertul stradal sa fie obligati sa tina contabilitate simpla (pentru a fi, evident, impozitati)… Avem o dovada clara ca economia de piata inca este schioapa, dar se da dovada si de o crasa iresponsabilitate a celor implicati, care, indiferent de inaltele studii in strainatate, tot nu pot sau nu vor sa inteleaga, de pilda, cum s-a intamplat ca unii din cei mai buni negustori din perioada interbelica sa fie evreii, care vindeau prin negociere directa, isi expuneau marfa, cu sau mai ales fara etichete de pret, iar negustorii ambulanti cu siguranta… tineau o contabilitate complexa a marfii vandute, tocmai pentru… a plati impozite si taxe premierilor Bratianu sau Maniu, taxe in lipsa carora premierii sus-amintiti ar fi fost condamnati la vesnice «curbe de sacrificiu» sau mai pe sleau, ca sa revenim in actualitate, sa nu dispuna niciodata de bani pentru plata pensiilor si salariilor, din cauza evaziunii cu haine/ pantofi sau, de ce nu, cu… patrunjel. Lipsa de cultura, nu numai in ceea ce priveste economia capitalista, este imputata, fara niciun dubiu, autoritatilor, in principal locale, care, prin facilitarea comertului stradal, care inca exista, spre surprinderea lor, s-ar putea degreva de unele sarcini, care presupun tocmai acordarea unor ajutoare financiare celor luati adesea in deradere drept «agricultori de subzistenta». Iresponsabilitatea este si a celor care urmaresc vanzarea pamantului cu orice pret, chiar si cu riscul ca mai apoi sa ingroase contingentul solicitantilor de ajutoare ori sa invoce faptul ca salariile sunt insuficiente. Nu gresim prea mult daca spunem ca asistam sau luam parte la o atmosfera de cazinou bine intretinuta de-a lungul timpului de catre unii dezvoltatori si politicieni”, a avertizat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Specialistul mai explica si ca „felul in care pamantul este scos din circuitul agricol si se comercializeaza ca «loturi pentru case» ne poate duce la o paralela, cu unele episoade de la inceputurile fondarii statului Israel, cand unii dintre palestinieni nu au rezistat tentatiei de a-si vinde pamanturile, altfel aride, pana la desertice, unor evrei cu viziune. Poate ca aici are o importanta mai redusa aspectul politic – si anume ca niciunul dintre cele doua popoare, de altfel inrudite chiar biblic, nu a acceptat solutia de compromis propusa de britanici, aspect care totusi conteaza in prezent. Adica, evreii au acceptat partial solutia britanica, fara ideea unui Ierusalim international, iar arabii au respins orice compromis. Faptul ca intre timp au aparut mai multe situatii, care au condus la un conflict aparent fara iesire, a fost doar o consecinta oarecum fireasca a actiunii «fondatorilor», fie ca sunt fondatori ai Palestinei (care azi nu mai exista), fie ai statului Israel. Pe de o parte, s-au creat disparitati datorita prosperitatii evreilor, generate prin multa munca, prin investitii si mai ales prin tenacitate, iar pe de alta parte, prosperitatea astfel generata a dus pe cale naturala la aparitia unor animozitati de genul «bogat-sarac», soldate cu violente si furturi (la unii, de terenuri, la ceilalti, de bunuri si persoane). Problema principala pare sa fie nu atat religia (desi in ambele este promovata, pana la urma, «legea talionului»), cat natura activului denumit generic «teren», care, asa cum spuneam si mai devreme, cu referire la ce se intampla la noi, este un bun imobil si nu poate fi vandut decat o data, spre deosebire de rodul acestuia – si anume recoltele obtinute. S-a ajuns astfel ca o multime de palestinieni (actualmente, peste doua milioane de persoane) sa se inghesuie pe ceea ce, in realitate, a ingaduit statul Israel sa le ofere: Fasia Gaza, cu o suprafata totala de 360 kmp (prin comparatie, Bucurestiul are o suprafata de 240 kmp, iar Gaza City, cu aproape un milion de locuitori, s-a dezvoltat doar pe aproximativ 45 kmp). Daca la acestea mai adaugam si aspectul religios care, dincolo de nuante teoretice, teocratice si orgolii instinctive, nu prea lasa loc intoarcerii celuilalt obraz, asemenea crestinilor, fiind activa «legea talionului» in ambele tabere, deja remarcam o situatie ce poate fi considerata din pacate, normala pentru asemenea popoare, nefiind nici necesare si nici plauzibile diverse teorii ale conspiratiei. Cum la bazele crearii statului Israel se afla vointa unor state crestine, in principal Marea Britanie, SUA si Rusia, o ipoteza fireasca de pacificare, desi aparent scandaloasa, ar fi «crestinarea» celor doua parti, nu neaparat in sensul convertirii in masa, ci al producerii unei deschideri si intelegeri reciproce in spirit crestin. Am in vedere aici macar politica deliberata a fostului Imperiu Tarist, de «impingere» a evreilor in afara granitelor imensei Rusii, combinata cu declaratia Balfour, cu amestecul initial al SUA in a asigura «protectie» ambelor parti, prin inarmarea colonistilor evrei sositi in Palestina – unii, veniti direct din fostele lagare de concentrare naziste si pana la recunoasterea statului Israel in cadrul Natiunilor Unite, respectiv, cu acceptarea unor stari ulterioare de fapt: razboiul arabo-israelian din 1948-1949 cu «linia verde», razboiul de sase zile din 1967, atacul-surpriza (si, deci, conflictul militar) din 1973, invazia Israelului in Libanul de Sud in 1978 si, mai apoi, in 1982, urmata de prima Intifada palestiniana din 1987, acordurile de pace de la Oslo din anii 1990 (anulate prin asasinarea premierului Ithak Rabin de un evreu din aripa de extrema dreapta, care se opunea acestor acorduri), retragerea din Hebron, la inceputul anilor 2000, a lui Beniamin Netanyahu (ca un semn de bunavointa fata de palestinieni), politica inteleapta, continuata de Ehud Barak, dar care a fost dinamitata de a doua Intifada palestiniana si de actiunile lui Ariel Sharon, inclusiv prin retragerea unilaterala a Israelului din Fasia Gaza si constructia unei bariere israeliene de separare fata de zonele locuite de arabi in Cisiordania (segregare fizica, alimentata inclusiv de segregarea «bogat-sarac»), izbucnirea – tot ca urmare a problemelor dintre evrei si arabi - a celui de-al doilea razboi din Liban in 2006, declansarea primului razboi dintre Israel si Hamas din 2008 (incetat printr-un armistitiu tacit al ambelor parti la inceputul anului 2009), izbucnirea in 2023 a celui de-al doilea razboi dintre Israel si Hamas – organizatia fiind de aceasta data posibil sprijinita si de Jihadul Islamic – fost ISIS, dar si mai grav, de Iran/ tacit de Federatia Rusa/ de multe tari arabe, de parti ale populatiei din Occident de origine palestiniana – cetateni francezi, germani etc. cu drepturi depline si… lista poate continua. Reamintesc, totusi, ca, spre deosebire de toate celelalte conflicte din zona, actualul razboi, care s-a declansat in octombrie 2023, prin operatiunea «Potopul Al-Aksa», a generat – si din pacate va genera in continuare – mari pierderi de vieti omenesti, de ambele parti. Trebuie subliniat si ca, prin Constitutia sa, statul Israel este definit ca «stat evreiesc si democratic», asadar, evreiesc majoritar (unic in lume), prin aceasta Constitutie nefiind acceptabila sau revizuibila schimbarea componentei etnice si cu atat mai putin cedarea, cu forta sau voluntara, de teritorii ori mutarea Capitalei oriunde altundeva decat la Ierusalim, cu toate ca nici astazi cele mai multe tari ale lumii nu recunosc aceasta Capitala ca fiind evreiasca, respectiv a statului Israel si isi mentin ambasadele la Tel Aviv. Ca sa nu mai vorbim de profetiile, populare printre crestini, musulmani, ba chiar printre evrei – si nu numai, potrivit carora gasirea Chivotului Legii sau rezidirea Templului in Ierusalim ar insemna sfarsitul lumii asa cum o cunoastem... prin revenirea lui Hristos, a Profetului si/ sau prin prima venire a unui Mesia evreu, inca asteptat. Trebuie subliniat faptul ca evreii moderati nu sunt interesati de asemenea subiecte, deoarece, pentru ei, Templul este orice sinagoga, iar insusi profetul Ieremia le vorbeste in Vechiul Testament despre imaterialitatea Chivotului, care – tocmai pentru ca inglobeaza standardul judecatii divine – este in forma sa originala doar la Dumnezeu, in Cer, inca de dupa exilul evreilor antici in Babilon. Poate ca eventuala reconstructie a Templului sau «gasirea» Chivotului de catre evreii «ortodocsi» nu vor aduce neaparat sfarsitul lumii… Dar tocmai asemenea «incercari» (ca sa nu mai vorbim de actiunile unora sau altora, cum a fost cea a rabinilor care «au vazut Chivotul» intr-un tunel sapat tot de ei in zona Zidului Plangerii, pe sub Muntele Templului, ceea ce i-a intaratat pe tinerii arabi si evrei, necesitand interventia politiei israeliene, care a intervenit in forta si a astupat tunelul cu beton sau de actele comise asupra moscheii Al-Aqsa, cum a fost si incendierea unei parti a acesteia de o persoana crestina, un bolnav psihic emigrat in Israel din Australia, care i-a convins pe unii evrei ca el este «Odrasla» care va zidi Templul Domnului), ar putea aduce sfarsitul, sub o forma evident violenta si nedorita, a unei intregi regiuni care nu a cunoscut niciodata pacea”, a mai subliniat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Toate acestea trebuie discutate, potrivit specialistului, intrucat „situatia conflictuala de la granitele Europei, dintre asa-numiti «veri biblici» (genetic, asa se considera – urmasi si singuri supravietuitori ai vechilor evrei sau ai filistinilor – falastin in araba – atestati inca din anul 1150 i. Hr., care erau permanent in conflict), este si va fi in continuare foarte complicata. De aceasta data (spre deosebire de ce se intampla in Ucraina, pana la urma, o zona unde are loc un razboi fratricid), conflictul din Orientul Mijlociu poate sa pericliteze chiar pozitia SUA. Analiza obiectiva nu este deloc usoara – pentru ca iata cum binevoitorul initial «Bibi» Netanyahu devine calaul Hamas si cum, dintr-o solutie buna pentru palestinieni si un partener de dialog acceptabil pentru evrei, prin radicalizare musulmana, in doar cativa ani, Hamas a devenit probabil o prezenta de nedorit si pentru unii, si pentru altii, dar e o prezenta mult-dorita si alimentata de Iran, de Rusia, de multe tari africane – si nu numai, care, tacit sau explicit, saluta «lupta pentru libertate», «eliberarea de sub jugul nazist impus de cei care, fiind ucisi de nazisti, au ajuns din 1948 incoace in postura ucigasilor nazisti, fata de palestinieni» etc. Relevanta in acest sens este caricatura, care nu prea mai e o simpla caricatura, din cotidianul turc Yeni Akit (aparuta mai intai pe retelele de socializare, dar preluata ca «stire nationala» in Turcia, in 15 mai 2021 si «resuscitata» actualmente in numeroase mass-media occidentale), in care un soldat din Armata Israeliana (Tzahal), despre care se presupune ca tinteste cu arma pentru a ucide un copil palestinian, se priveste in oglinda si… se vede pe sine, ranjind dezgustator, in postura unui soldat SS, cu zvastica pe banderola, care tocmai se pregateste sa ucida intr-o celula un evreu estropiat, neinarmat”.

In consecinta, ing. Dan-Rodion Pogangeanu atrage atentia, pe buna dreptate, ca „ne aflam in realitate mult prea departe de prezentarea simplista care domina principalele canale de stiri. Unii «reporteri de front», mai ales autohtoni, joaca teatru cu privire la bombardamente, maximizand nereal pericolul in care se afla pretioasa lor persoana, dupa care iau premii pentru deontologie si probitate profesionala, tot asa cum unii jurnalisti occidentali abia recent au recunoscut ca au participat la diverse «regii» in razboiul de 8 ani dintre Iran si Irak (din anii 1980), cu tancuri distruse special si soldati «morti» doar pe timpul transmisiilor TV in direct. Abia acum au recunoscut ca in realitate si in mare parte era vorba de o regie demna de Hollywood sau mai degraba de «Bollywood», dat fiind conflictul dintre alti orientali care se considera fie urmasii persanilor (cei din Iran), fie ai «regilor universului», ai celor care au inventat codurile de legi si roata – mareata cultura din Mesopotamia (cei din Irak). Regia a fost pusa la cale de ambele parti (arabe) aflate in conflict, dupa cum dictau interesele… comunistilor de la Beijing sau culmea, ale Israelului (sustinatori pe atunci ai… Ayatollahului Ruhollah Khomeini) sau ale Washingtonului (pe atunci, mare iubitor al lui Saddam Hussein, care ducea razboi pentru a preveni islamizarea Irakului), in cooperare cu tot ceea ce insemna «lumea civilizata», dar si cu implicarea pe fata, prin sustinerea militara a aceleiasi parti, a antagonistilor din… Uniunea Sovietica. In actualul conflict, ni se relateaza mereu, pana la epuizare, cum ca americanii si europenii, toata lumea civilizata, cele mai puternice si influente grupari globale, prin forta economica, dar si prin idealul democratiei, nefiind insa „state evreiesti si democratice”, sprijina ferm si unilateral situatia, fiind complet de partea evreilor si ca atacul barbar al gruparii Hamas trebuie aspru pedepsit, limitandu-se insa «victimele colaterale», adica rata deceselor in randul civililor palestinieni sa fie cat mai redusa, iar Israelul sa nu ramana prea mult ca forta de ocupatie in Fasia Gaza. Atacul Hamas este de-a dreptul socant, ilogic si sinucigas, cel putin privind din afara problemei: inainte de a da o sentinta si de a trage concluzia definitiva, este bine de stiut ca de o buna bucata de vreme, in lumea musulmana, Israelul este privit la nivel mai mult decat simbolic ca ultima cruciada din intregul sir de cruciade desfasurat de-a lungul ultimului mileniu. Asadar, musulmanii considera ca aceasta ar putea fi cea de-a treia Intifada palestiniana – si ultima, menita sa marcheze intoarcerea tuturor palestinienilor din lume «la ei acasa», evident, cu alungarea completa si definitiva a evreilor, care – daca tin mortis sa nu plece in (al catelea?) exil –, eventual, sa fie aruncati in mare. Dar si actiunea evreilor, de contracarare a unei posibile Intifada, tinde sa-i arunce pe palestinieni in mare, ceea ce ar fi mai probabil, in lipsa unui control al marilor puteri, data fiind geografia specifica Fasiei Gaza, a carei zona de coasta, la Marea Mediterana, este caracterizata prin suprafete plane si, cel mult, cu unele dune de nisip care ar facilita, evident, o asemenea actiune. Evident, actele barbare comise de Hamas pe 7 octombrie 2023 au reusit sa fie suficient de tulburatoare incat cu greu poate fi restabilit calmul, pentru a fi reinstaurata pacea sociala fragila si temporara in zona (acceptata cu noduri, de ambele parti, inca din 2008), de unde si cruzimea cu nota de razbunare a armatei israeliene. Privita detasat, rivalitatea dintre evreii si palestinienii din zona poate fi vazuta cumva ca o recapitulare la o scara restransa a unor animozitati regasite in multe alte locuri de pe Terra, cu diferenta ca, datorita progresului tehnologic, investitiilor masive si tenacitatii evreilor, lucrurile s-au precipitat mult mai repede nu numai in Israel, ci si in alte zone din Orientul Mijlociu (de pilda, populatia din Regatul Iordaniei sau din Libanul de Sud poate fi cu greu tinuta sub control, deoarece este formata etnic dintr-o majoritate palestiniana, evident, saraca). Am in vedere explicit evolutia demografica a palestinienilor din zona, care fara aportul adus de prezenta evreilor, respectiv a statului Israel, dar si fara ajutorul altor natiuni, in mod cert ar fi fost inferioara. Rivalitatea contemporana este pe cat de restransa ca timp, pe atat de agresiva ca intensitate si repercusiuni. O constatare trista este ca o problema nerezolvata in timp util – ma refer la o recunoastere statala a palestinienilor - poate produce efecte cu mult disproportionate. Si cu toate acestea este nevoie de mai mult decat de vointa unanima a celor cinci membri ai Consiliului de Securitate al ONU (China, Franta, Federatia Rusa, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, respectiv SUA) pentru (re)crearea unui stat palestinian. Nu intentionez sa pun in discutie subiecte paralele, date fiind tragediile care se desfasoara chiar in acest moment, insa este o lectie pentru gestionarea oricarui proiect, inclusiv de constructii, unde o mica greseala, o abatere, tolerata si necorectata la timp, poate duce la un moment dat la consecinte catastrofale. Acum, fiindca tot se comenteaza despre subiecte si mentalitati pe care noi, romanii, le intelegem cu dificultate, ba chiar deloc, trebuie sa recunoastem ca exista totusi argumente reale ca niciuna dintre tabere sa nu-si indrepte atentia spre cai precum «ingaduinta crestina», fiind normal pentru acestia sa primeze «legea talionului», potrivit propriilor conceptii. Sa ne reamintim ca, in urma cu doar cateva decenii, oricarui roman, indiferent de statutul social ori de avere, i s-ar fi parut scandalos sa aloce sume importante pentru a mentine sanatatea unui animal de companie sau pentru a-l salva. Desigur, ar fi apelat la veterinar pentru salvarea vitei/ porcului din ograda (care aduc beneficii mai mari decat o pisica ori un caine), insa le-ar fi sacrificat si pe acestea fara ezitare in cazul in care costul tratamentului ar fi depasit o limita. Se poate spune ca actualmente, cu toata saracia si nemultumirile care ne framanta si care determina inclusiv plecarea spre Occident ori aportul de personal asiatic, daca ne raportam la imaginea tipic antisemita, cum ca evreul este «rau, avar, complotist», nuantata mai mult ca sigur de un alt popor semit – de palestinieni (fiind o mare gafa sa afirmi totusi ca un popor semit, ca arabii, ar putea fi vreodata antisemit) sau daca ne raportam doar la imaginea palestinianului exclusiv terorist, razboinic, cu Jihadul in minte si in inima, vom constata ca in multe cazuri am devenit mai «semiti» decat toti acestia sau, asa cum se afirma intr-o zicala traditionala romaneasca, vom observa ca am devenit, cu sau fara voie, «mai evrei decat evreii». Este deja si banal, si de bon-ton sa se cheltuiasca sute, poate chiar mii de euro pe sanatatea catelului propriu (nu e un repros, ci doar o simpla constatare) si sa nu se faca nicio fapta umanitara, in spirit crestin, nici macar fata de copiii bolnavi sau defavorizati. Pana a ne raporta, judecandu-i pe altii, fie la «evreitatea evreilor» si, implicit, la «justetea raspunsului militar fata de teroristii Hamas care au masacrat bebelusi evrei», fie la «lupta pentru libertate si la pedepsirea evreilor care au masacrat bebelusi palestinieni» sau, dupa preferinte, la «jihadismul» sau «nevinovatia» arabilor din Palestina, sa remarcam, mai pe meleagurile noastre, si numarul urias de turisti prin strainatate, care, insa, reproseaza in acelasi timp politicienilor si oricaror afaceristi «verosi» din turismul national lacomia si egoismul, insa tac complice la situatii precum cazul azilelor de batrani/ copii orfani sau abandonati. «Turisti» - si nu numai, in general, persoane cu posibilitati peste medie, care evita sa contribuie cu o suma oarecare – indiferent cat de decenta – la ajutorarea altora aflati in evidenta nevoie, fie din orgoliu si teama ca suma daruita ar fi perceputa ca la nunta, eventual… prea mica, fie fiindca nu simt deloc nevoia de a ajuta. Aici putem face trimitere la reprosul adus de filosoful Olavo de Carvalho lui Dughin in cartea «Statele Unite si Noua Ordine Mondiala», cu privire la numarul urias al donatiilor de tot felul facute din toata inima de americanul de rand, comparativ cu «initiativa» rusului, caruia i s-a indus o mentalitate de «izolat», de «om inconjurat de dusmani» si caruia, evident, tot timpul ii lipseste ceva si, oricum, are o autosuficienta cat sa nu-i dea absolut nimic aproapelui sau”.

Dupa cum afirma ing. Dan-Rodion Pogangeanu, legat tot de conflictul actual dintre palestinienii din Fasia Gaza si statul Israel, am putea discuta si plecand de la mitul investitorului evreu omniprezent, care ar trebui intr-un fel sau altul sa afecteze si domeniul local al constructiilor. „Spun mit, fiindca exista totusi o multime de afaceri locale de succes, ca sa nu mai luam in discutie pe cele de pe plan global, cu antreprenori de origine diferita, dupa cum exista si dezvoltatori in constructii de origine israeliana, dar fara succes sau chiar cu ghinion. Un exemplu la indemana si suficient de notoriu este cel al proiectului «Casa Radio», la care am avut ocazia sa particip direct la momentul respectiv, undeva prin 2008. Cu ce am ramas din acel proiect este inaltul profesionalism al tuturor celor implicati, deschiderea spre analizarea tuturor problemelor stiute sau aparute pe parcurs (epuizmente de sute de metri lungime, data fiind proximitatea Dambovitei, fundatii pe piloti forati asemenea), probleme care, desi rezolvate magistral din punct de vedere tehnic, nu au putut impiedica falimentul investitorului israelian, cu pierderi de cateva miliarde de lei (din cauza crizei economice din 2008, criza despre care «gura lumii» spunea ca ar fi fost provocata tocmai de… evrei). Evident, investitorul majoritar – omul de afaceri israelian Mordechay Zisser, prin Plaza Centers – a solicitat ulterior despagubiri integrale pentru pierderile sale de pe urma proiectului, estimate la 367,7 milioane de euro, cerere facuta la Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor cu privire la Investitii (ICSID) din Washington – si ar fi fost Plaza Centers contra Romaniei –, dar conflictul s-a stins dupa decesul sus-numitului om de afaceri, in anul 2016, respectiv dupa ce acesta pierduse inca din 2013 controlul asupra corporatiei pe care o fondase – si anume Elbit Imaging, extinsa cu Plaza Centers” a mai explicat specialistul.

Revenind la cele doua parti, ing. Dan-Rodion Pogangeanu subliniaza ca, in pofida unei politici externe deficitare si evident inactive, avem si trebuie sa mentinem relatii foarte bune de cooperare cu ambele natiuni. „Chiar si situatia de fapt ar putea contrazice evidentele delasarii si inactivitatii politicienilor nostri, avand in vedere recenta vizita surpriza a premierului roman in Israel si apoi zborul-fulger al acestuia in Egipt, pentru aducerea unor cetateni romani si basarabeni din Fasia Gaza inapoi in tara, trimiterea unor ajutoare, la cerere, catre Israel, dar si spre spitalele asediate din Gaza etc., chiar daca seful statului – detinatorul constitutional al prerogativelor de politica externa - si-a manifestat mai degraba preferintele… turistice pentru destinatii exotice din Africa, unde cuplul prezidential s-a lasat si se lasa antrenat in gafa dupa gafa, mai ceva decat cuplul prezidential de dinainte de 1989. Cu partea israeliana exista o legatura organica, pentru simplul fapt ca o parte semnificativ de mare a populatiei israeliene provine din Romania, la baza statului Israel, precum si in sistemul politic si militar, aflandu-se preponderent persoane originare din Estul Europei, din Romania, Rusia, Polonia, Ucraina, acestora alaturandu-se si altii, provenind dinspre Germania (inainte si imediat dupa al doilea razboi mondial), ca si din alte parti ale lumii. De asemenea, am colaborat foarte bine in ceea ce priveste «incidentul Golda Meir», fiind probabil prima si singura data cand, cu toate ca eram un stat totalitar comunist, am reusit sa prevenim o incercare de asasinare a unui premier al Israelului (singura femeie prim-ministru, ce reprezenta stanga democrata, dar formata universitar in SUA si cu o apetenta pentru liderii din Vest, carora le prezenta propria viziune pentru pace si cu inabilitatea de a se implica violent in cel de-al patrulea razboi arabo-israelian – razboiul de Yom Kippur, inabilitate ce a costat-o functia). Cu partea palestiniana legaturile se datoreaza in aceeasi masura prezentei studentilor in Romania si sustinerii – cat timp a fost justa – a unor politici ale Autoritatii Palestiniene coordonate de Yasser Arafat (nascut posibil la Cairo, cu filiatie directa chiar din Fasia Gaza, decedat in anul 2004). Nu in ultimul rand, relatiile bune cu lumea araba, in general, se datoreaza si legaturilor noastre istorice/ culturale cu vechiul Imperiu Otoman, fata de care exista inca afinitati solide. Astfel, in Tarile Romane, cafeaua a fost adusa direct pe filiera araba/ turca, de logofatul Tautu, inca din anul 1504 si nu indirect, pe filiera italiana, mai tarziu, ca in vestul Europei (in secolul al XVI-lea, venetienii au fost primii vestici care au luat contact cu cafeaua, ca bautura, tot prin filiera araba). In plus, chiar si in perioada interbelica, am avut o contributie diplomatica semnificativa, prin intermediul Societatii Natiunilor, la conturarea si mentinerea sistemului mandatelor. Astfel, dupa prabusirea completa a Imperiului Otoman (oficial, in anul 1922), beneficiari ai mandatelor au fost desemnate tari precum Anglia si Franta, in Africa si in zona araba a Imperiului Otoman (Siria si Liban – mandatul Frantei, respectiv Palestina si Mesopotamia, precum si teritoriul viitorului Israel – mandatul Angliei, care cucerise Palestina de la Imperiul Otoman inca din 1917). Ca o paranteza fie spus, asistam in ultima vreme la un paradox: dupa ce ne-am obisnuit sa ne rusinam de unele dintre aceste afinitati «orientale», le recuperam si ne laudam cu ele odata ce constatam aprecierea acestora de catre lumea Vestului (preparate culinare, muzica castigatoare la Eurovision s.a.), ceea ce arata din nou spiritul balcanic in care ne scaldam. Obiectiv vorbind insa, nu se poate spune ca avem o relatie duplicitara cu cele doua parti, putem astfel afirma chiar si ca succesul de odinioara al diplomatiei romanesti din zona a fost evident mai normal decat starea aparent inerta, din prezent, fie si doar atunci cand am convenit si consfintit, impreuna cu marile puteri, ca membru fondator, la Societatea Natiunilor, sistemul mandatelor aducatoare de pace, desi pentru scurt timp, in zona atat de conflictuala a Orientului Mijlociu”, a mai subliniat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

„Fiindca vorbeam cu alte ocazii despre inteligenta artificiala, care este privita de populatie ca o tehnologie providentiala sau, dimpotriva, drept ceva catastrofal, dupa gradul de pregatire si intelegere ale fiecaruia, ca si dupa inspiratia de moment, m-as referi la posibilele implicatii postbelice ale acesteia, nu numai despre reconstructia care cu siguranta va fi solicitata specialistilor din domeniul nostru de activitate, pentru a-i cuprinde si pe cei direct vizati, respectiv pe specialistii din tehnologia informatiei - IT. Desi nu este vorba nici de extraterestri, nici macar de cetateni straini, datorita intelegerii unor lucruri inaccesibile majoritatii, informaticienii sunt priviti in general ca fiind persoane deosebite. Deosebire care, odata cu beneficiile extraordinare aduse tuturor - gratie informaticii (sustinuta de electricitate), o simpla centrala termica de apartament inglobeaza astazi mai multe elemente de automatizare decat o celula de inalta tensiune de altadata -, ii face sa li se atribuie calitati cumva supraevaluate fata de, sa zicem, faimosul personaj din cunoscutul film «Profesorul distrat» – matematician deosebit de inteligent, insa suficient de preocupat strict de activitatea sa, pentru a fi permanent neglijent si chiar caraghios. Nu este cazul specialistilor IT actuali, care sunt de departe mai lucizi si pragmatici decat multi specialisti din constructii, altfel permanent vigilenti, cel putin in fata riscurilor de pe santiere”, a mai precizat specialistul.

Dupa cum sustine ing. Dan-Rodion Pogangeanu, pornind de la aceste consideratii, „merita acum sa acordam atentie si asupra unui subiect complet neglijat – si anume cu privire la felul in care este perceputa coruptia, respectiv hotia in acest context. Pentru majoritatea populatiei, nu prea trebuie descrisa neplacerea de a intampina dificultati din partea unor functionari publici, pentru simplul fapt ca acestia se simt frustrati de nivelul mic al salariilor ori chiar fiindca li se pare absolut firesc sa fie indreptatiti la venituri suplimentare din partea celor cu care interactioneaza – cazurile sunt insa tot mai rare. In general, discutam despre reprezentantii statului fiindca fata de cei mediul privat, pur si simplu, notiunea nu are sens, cine doreste venituri mai mari creste pretul atat cat piata i-o permite si nu «ia spaga», ci doar «ofera». Personal, nu as include aici peripetiile si lacomia politicienilor de rang inalt, pentru faptul ca acestia nu interactioneaza cu simplii cetateni, ci cu diversi «oameni de afaceri» detinatori ai sumelor propuse cu titlu de mita. «Faptele» tuturor acestora ajung astfel in vizorul oamenilor simpli exclusiv prin intermediul presei, deci sunt automat filtrate si expuse manipularii in functie de interese (a nu se intelege ca tot ce inseamna presa inseamna si manipulare). S-a creat insa un fals mit al tinerilor corporatisti, inteligenti, capabili sa castige mult gratie pregatirii lor profesionale deosebite (pentru ca lucreaza in IT, finante etc.), altfel spus «castiga mult prin munca lor cinstita» si deci fara a recurge la acte ilicite, la furt, coruptie si alte astfel de metode. Desi este cunoscut de mai toata lumea, trebuie spus ca avem aici de-a face cu o mare ironie: este de departe real ca marile infractiuni, cu cuantumuri de neimaginat din punct de vedere valoric, nu la noi, ci pretutindeni pe pamant, au ca baza mediul informatic, data fiind circulatia monetara «electronica». Motiv pentru care si exista eforturi deosebite de contracarare a acestei probleme, tara noastra fiind pe de-o parte un adevarat hub (centru de lucru si pregatire) la nivel european si chiar prin cooperarea speciala cu SUA (FBI), dar pe de alta parte si un «pol» al hackerilor («legenda» de la Ramnicu Valcea, unde exista si una dintre cele mai mari reprezentante din tara a unui furnizor de autoturisme de lux, ca dovada ca in acel oras de mici dimensiuni sunt destule resurse financiare – din surse necunoscute – pentru ca unii sa-si permita achizitia unor asemenea autovehicule). In plus, in afara de cazul celebrului profesor de informatica de la Valcea („Guccifer”), care a petrecut 4 ani de inchisoare in SUA (dar se pare si ca, pentru a putea fi liber in 2023 si a-si scrie memoriile, fiind deja «extradat» in Romania, a colaborat indeaproape cu FBI, CIA, NSA si alte organizatii), sunt deja cunoscute numeroase cazuri de hackeri romani. De exemplu, un «expert» in ale informaticii poreclit «Virus» (condamnat in SUA la 3 ani de inchisoare, pentru ca a creat si diseminat unul dintre cele mai periculoase virusuri informatice din istorie si a spart baza de date a NASA). De asemenea, pe plan local, mai nou, a aparut un caz al unui hacker din Craiova (probabil tot cu origini valcene), cu identitate nedezvaluita de DIICOT, prins in colaborare cu Europol si FBI, care a spart retelelor informatice ale unor mari companii din tara si strainatate, solicitand apoi recompense de cate 300.000 USD. Si mai noua este situatia romanului Giuliani Nita, poreclit «Juliensweiss», arestat pe 20 noiembrie 2023 in Zakynthos – Grecia, pentru o frauda imensa impotriva SUA (in valoare de 58 milioane USD), care deocamdata sustine ca este un simplu fermier, dar fata de care Curtea Suprema din Grecia merge mai departe cu extradarea sa catre autoritatile americane. Desigur, este mult mai putin periculos sa dispara anumite valori, sume de bani, chiar si de ordinul milioanelor de dolari sau euro (care teoretic pot fi cumva recuperati), decat sa dispara aceleasi valori, insa prin ranire ori chiar prin moartea celor pagubiti. Din acest punct de vedere si doar privind astfel se poate spune ca «tinerii frumosi si liberi», cu apucaturi de hackeri sau cu masca «specialistului IT», au o anumita inocenta si se comporta diferit fata de ceilalti tineri cu apucaturi ceva mai violente (de exemplu, cei trei tineri suspectati ca l-au jefuit, batut si ucis pe omul de afaceri Adrian Kreiner, acuzati de omor calificat – actuala incadrare juridica a omorului deosebit de grav, pedepsit cu moartea pana in anul 1989 si de talharie calificata). Nu vreau cu aceasta sa ajungem la concluzia gresita si generalizanta cum ca toti informaticienii ar fi preocupati de fapte criminale, furturi cibernetice sau alte astfel de lucruri. Este suficient doar sa reconsideram statutul lor, faptul ca sunt oameni ca si ceilalti, cu nimic mai inocenti si mai imuni la diverse tentatii, chiar si predispusi la acte asa-zis banale, aflate evident la limita legalitatii, precum modificarea subita a pretului pentru plati asociate unor abonamente ori setarea in magazinul online, fara consimtamantul explicit al clientului, a altor preturi fata de cele afisate initial, oferirea fara posibilitatea unui refuz a unor «extraoptiuni» nedorite si scumpe etc. Personal, vad astfel de practici la fel de imorale si de nocive ca si numeroasele fapte de coruptie expuse publicului cu precadere in preajma alegerilor. O diferenta in plus fata de multi altii este data de expunerea pe care acestia o au fata de, sa zicem, conceptul de furt si coruptie care, pentru niste specialisti care castiga prin interactiunea permanenta in mediul online cu oameni de pretutindeni, are alte valente, iar in acest caz exista o anumita predispozitie si o lejeritate in abordarea problemei, adica intransigenta fata de altii si ingaduinta fata de sine. Pentru un varstnic, coruptia, indiferent de caz, inseamna ceva similar «atentiei» oferite functionarului din primarie, medicului, agentului rutier (mai greu, dat fiind camerele de corp cu care sunt dotati), care consta intr-o ciocolata, alcool, flori, in rare cazuri o mica suma de bani. Pentru un tanar cu pretentii, care se considera inflexibil si acuza marea coruptie, celebra «ordonanta 13», momentul «10 august» si chiar «referendumul pentru familie», care ar fi scapat, vezi Doamne, un om politic de la puscarie fiind doar cateva exemple in acest sens, coruptia este doar o extensie periculoasa a ceea ce face el insusi, ori de cate ori poate, intr-o lume in care rolul «normatorului» de altadata a fost luat de «talentul in vanzari», de inspiratia solicitarii unui pret mare si nejustificat pentru un anumit proiect, «impiedicarea accesului la un control facil pentru client», pentru ca acesta sa accepte si sa solicite singur accesul contra cost («obfuscation» - tradus deocamdata in romana «ofuscare» sau code impénétrable, cum a denumit Curtea Europeana noile metode ale Google de a oferi servicii, intr-un recent proces ce viza imposibilitatea clientilor de a-si duce la bun sfarsit setarile dorite). Este vorba, de fapt, de metoda programarii intr-un limbaj ce poate fi cu greu decriptat de oameni, dar este perfect compatibil si inteles de calculatoarele prevazute cu inteligenta artificiala. Astfel, programatorul cu greu poate fi acuzat de practici comerciale incorecte, desi acestea exista, de vreme ce chiar si specialistii pot descifra cu foarte multa dificultate limbajul (codul) programarii. Nici macar lipsa moralitatii nu mai poate fi invocata aici, de vreme ce, chiar daca in realitate e vorba tot de un furt, de o inselare a asteptarilor clientilor, «manevrele informatice» aduc un castig neasteptat, reprezinta «o lovitura», ca la masa de poker. De asemenea, problema este cumva similara celei a avocatului care apara interesele unei firme de asigurari, in cauzele judiciare privind credite ipotecare. Astfel, dupa ce imprumutatul si-a pierdut si casa, si banii, pentru ca nu a reusit sa ramburseze cateva rate la credit, la final mai vine si firma de asigurari sa-l stoarca legal de banii pe care nu-i mai are, existand destule cazuri de sinucidere. Avocatul, a carui pledoarie a dus direct la castigarea cauzei in favoarea firmei de asigurari, ceea ce a provocat sinuciderea unor persoane, este cu siguranta «un profesionist desavarsit» si mai ales «moral», «intrucat nu avocatul l-a pus pe acel prost sa se imprumute la banca». Dar daca, printr-un miracol, l-ar fi reprezentat pe impricinat, i-ar fi revenit 90% din castig, de multe ori luand chiar locuinta in cauza drept «onorariu», daca aceasta s-ar fi potrivit gustului sau, asa cum se intampla in celebrele procese de retrocedare, ce au ca parti, de obicei, falsi «mostenitori». Sau, in cazul unor bunuri mai consistente, ar fi impartit cu judecatorul care stim cu totii, dar ne prefacem ca nu stim, caror «justitiabili» le da intotdeauna dreptate… Intr-o lume jalonata de «lovituri» si de «tunuri», fapta de coruptie are si un alt grad de plauzibilitate si valente morale cu totul diferite, de unde si disponibilitatea, apetitul pentru a crede orice stire, orice imagine care prezinta astfel de evenimente, mai ales daca se petrec «la ceilalti in ograda», la politicieni si nu «la noi in casa» sau, cum asa ceva, se petrec in Justitia cea atat de incoruptibila incat s-a reusit ridicarea MCV (evident, numai dupa cresterea fara precedent a coruptiei in Vest, inclusiv si mai ales in Germania)”.

In opinia ing. Dan-Rodion Pogangeanu, „fiindca toata lumea traieste cu sentimentul unei evidente «crize socio-economice», chiar daca prea putini ii gasesc si o definire, trebuie sa cautam cat se poate de repede si de eficient miezul problemelor. Definind «criza», unii se bazeaza pe simpla scadere a venitului real, altii se gandesc la pensia/ salariul tot mai insuficiente (desi in acest moment, dupa 30 de ani de «capitalism», cu o majoritate care contribuie la bugetul de venituri al statului cu mai putin de nivelul impozabil aferent salariului minim pe economie, orice suma in excedent sfideaza principiile matematice), ceilalti se bazeaza pe afacerile desfasurate intr-un ritm extrem de alert, dar in conditii tot mai imprevizibile (cu initiative ale statului luate fara consultari adecvate), toate fiind sub semnul inflatiei, care nu prea tine cont de declaratiile politice. In plus, suntem martorii si chiar participantii directi ori indirecti ai unor conflicte militare, care evident ne afecteaza… In plina manifestare a globalizarii, cand specialistii in informatica din SUA castiga substantial mai bine decat omologii lor poate chiar mai priceputi din India, doar datorita apartenentei la o natiune/ rasa diferita (ca sa invocam extremele), cand indivizii din clasa «welfare» din Romania asteapta ca unele servicii (curatenie, turism, curierat etc.) sa le fie prestate de angajati asiatici (ca sa aratam banalizarea si gradul ridicat de penetrare in adancul societatii), dar mai ales cand specialistii locali bine platiti, din clasa medie, apeleaza la serviciile unor asiatici (inclusiv bone din Filipine sau Nepal), fiindca semenii locali cu acelasi grad de pregatire ca al asiaticilor prefera fie sa stea degeaba, fie sa plece aiurea prin Occident (in general, la «descurcat»… escrocherie, furt sau, dimpotriva, la munci extrem de dificile, cum ar fi ingrijirea la domiciliu a batranilor cu Alzheimer/ dementa senila), rezolvarea devine evidenta si putin probabila doar pentru cei care nu au invatat nimic din istorie. Ca sa nu se intample ce s-a intamplat cu Imperiul Roman (prabusit sub loviturile barbarilor din Asia), Occidentul s-ar putea autoizola, conservandu-si nivelul de trai superior restului lumii, urmand sa se bazeze pe solutii proprii (inteligenta artificiala in locul manufacturii chinezesti), dar solutia este posibila cel mult pe termen scurt, astfel ca o putem considera relativ utopica. Spre deosebire de Europa, mai degraba SUA pot adopta aceasta metoda, problema «imperiului mondial american» si a similitudinii cu Imperiul Roman fiind indeobste studiata de factorii de decizie din SUA inca din timpul «razboiului rece», cand inca de la finalul anilor 1970 insisi sovieticii au realizat ca au pierdut deja cursa inarmarii. O alta cale este aceea ca s-ar putea trece la reconsiderarea liberei circulatii a marfurilor si serviciilor la nivel international (posibil, prin intermediul Organizatiei Mondiale a Comertului – WTO, cu 164 de state membre si cu inca 24 candidate, majoritatea candidaturilor fiind formulate de tari arabe, din Africa si Pacific), ceea ce va avantaja, cel putin pe termen scurt, zona asiatica, mai ieftina si mai harnica, lumea vestica din care facem parte urmand sa profite pe cat se poate de unele avantaje tehnologice si climatice. Zonele marilor si relevantilor decidenti sunt deja atat de vaste, incat problema resurselor nu poate fi tratata ca una reala, asa cum se insinueaza cand se vorbeste despre solutionarea unor conflicte. Imi vine minte acum o stire recenta despre fluctuatia pretului la otelul beton care ar depinde nu ca altadata, de vreo greva pe la combinatul din Galati (azi controlat de India), ci de cererea (in scadere) din partea Chinei. Astfel pusa problema, s-ar putea cat de curand sa ni se para deja bizare unele situatii actuale, precum plecarea unor europeni dinspre vest catre est, dovada fiind surpriza multor occidentali si chiar a unor americani fata de oportunitatile pe care le gasesc aici. Sa nu uitam ca si din vest s-a emigrat spre est din motive cu totul mai putin serioase decat resursele sau invazia de migranti care nu in mult timp ar putea duce la schimbarea compozitiei etnice a unor intregi populatii imbatranite si cu grave derive ale unor valori perene, cum sunt unele popoare din Vest. De pilda, se stie ca in trecutul nu foarte indepartat Italia, Spania si Portugalia, ba chiar si Grecia, au fost tari de unde s-a emigrat masiv, din cauza ca s-au confruntat, fie in perioada interbelica, fie imediat dupa aceea, cu regimuri autoritare, neconvenabile unei parti a populatiei, chiar daca in anumite cazuri aceste regimuri autoritare au salvat insasi statalitatea anumitor tari si/ sau le-au scapat de comunism (cum este cazul Spaniei sub Franco sau al Portugaliei in regimul Salazar ori al Greciei in «regimul coloneilor»). Acesta ar fi de altfel si cel mai bun argument ca si pe la noi, asa «inapoiati» cum suntem receptati de vestici, lucrurile merg bine si ca exista motive sa fim optimisti si constructivi. Important este sa nu ne lasam furati de felurite lucruri neimportante si sa privim dincolo de litere si directive nedigerate si neadaptate realitatilor locale (precum multimea de detalii inutile din noul MC-001 menite sa imbunatateasca cunostintele auditorilor, dar inutile in evaluarea unei centrale fotovoltaice instalate fara autorizatie de construire, fara proiect tehnic, fara vreo fisa tehnica, fiindca s-a dorit evitarea birocratiei in favoarea unor furnizori si obligatii de moment). Ca si in alte situatii, daca ne bazam pe specialistii potriviti din fiecare domeniu si pe fapte cat mai concrete, solutionarea oricaror probleme va veni de la sine”. 

De asemenea, dupa cum afirma specialistul, „nu ar trebui sa asteptam sa ajungem ca acum in Franta unde, dupa mai mult de cinci decenii de asa-numit «invatamant reformat, incluziv, cu unitate in diversitate» si alte experimente, o serie de situatii-limita recente, care au implicat «beneficiari» musulmani neintegrabili ce si-au ucis profesorii de liceu, coroborate cu pierderea, in timp, a valorilor franceze considerate de ei perene sau cu care nu glumesc (liberté, égalité, fraternité), sa se ajunga la inca o «reforma». De aceasta data, este vorba de revenirea brusca, ce va fi asumata prin decret al presedintelui Macron considerat «reformist» - cu «a treia cale» (care se considera pe sine insusi un «esec al invatamantului reformat»), la sistemul de educatie traditionala de dinaintea anului 1968, revenire ce trebuie ratificata de Parlament pentru ca sa aiba loc pana cel tarziu in anul 2025, motiv pentru care se va aloca, numai pentru reinfiintarea/ functionarea scolilor normale, in plus, cel putin un miliard de euro pe an. Trebuie subliniat ca, inaintea «reformei» de diluare a invatamantului francez, care a inceput in urma revoltei din 1968, invatamantul gaullist (cu modernizarile ce s-au impus in anul 1959, odata cu cresterea contingentelor scolare – obligativitate a scolii pana la 16 ani si plata tuturor profesorilor de la bugetul de stat, inclusiv a celor din scolile particulare, majoritar catolice) era considerat printre cele mai bune si avansate din lume, fiind adaptat ca principii chiar si pentru uzul tarilor din blocul comunist (Uniunea Sovietica si unii sateliti ai sai din Europa, inclusiv Romania). Asadar, daca in perioada 1945-1989, lasand la o parte interdictiile absurde si propaganda (plus, ce era mai grav, arestarea, detentia si chiar uciderea celor mai de seama dascali interbelici – si nu numai), structural, invatamantul romanesc era/ a ramas relativ bun, faptul s-a bazat nu numai pe competitivitate, ci mai ales pe educatie, pe formarea omului din «om mic», «pui de om», in «om mare», cu valori care nu puteau fi distruse nici macar de comunism (cum ar fi cele legate de credinta stramoseasca). Si aceasta s-a datorat in mare parte adoptarii, cu siguranta fortate, pana la urma, a principiilor sistemului gaullist, fie si – initial – cu specificul URSS (sistemul manualului unic, ciclul elementar obligatoriu cu durata de 7 ani, apoi sistemul de treapta la liceu, propunerea de obligativitate a celor 12 clase – anulata odata cu revolutia din 1989, eradicarea aproape completa a analfabetismului/ abandonului scolar si altele). Mai ales dupa 1962 si cu precadere dupa 1963-1964, s-a cautat intr-o oarecare masura ca adevaratele valori sa fie (re)integrate in invatamantul romanesc, construit pana la urma dupa model francez traditional, inclusiv cu anumite exceptii ce au fost permise (privind fosta detentie politica sau «protectorii» fostilor detinuti politici supravietuitori din randul profesorilor). In lumina adevarului istoric, merita astfel sa ne referim, pe scurt, la valori profesorale restabilite, ca acad. Constantin C. Giurescu (reincadrat in 1963, dupa 5 ani de temnita grea la Sighet) si acad. Dinu C. Giurescu, acad. Mircea Malita, prof. Raoul Sorban (intemnitat/ detinut 5 ani fara proces de Securitate, apoi reintegrat incepand cu 1956), prof. Dan Barbilian (poetul Ion Barbu, «scapat» de arestare prin decesul sau din anul 1961), acad. Mihnea Gheorghiu, acad. Stefan Stefanescu, acad. prof. dr. Serban Cioculescu, acad. prof. dr. Constantin Ciopraga (prizonier in URSS, integrat cu greu la Iasi din 1963), prof. dr. Alexandru Ghika (print, matematician, cu doctorat din 1929 la Sorbona, reintegrat cu greu din 1961-1963), acad. prof. dr. doc. Vintila Dongoroz (vechi liberal, dr. doc. in drept inca din anul 1929, avocat, autor de Cod Penal modern si adecvat in Regatul Romaniei, epurat de comunisti si repus cu greu in drepturi incepand cu 1954), prof. dr. Petru Cretia (colaborator al lui C. Noica), prof. dr. Mircea Anghelescu (discipol al lui T. Vianu si G. Calinescu) si cativa altii, dar si la un vizionar ca prof. Ilie G. Murgulescu, un comunist convins, cu erori absolutiste inerente, dar care a reintegrat in invatamant o serie intreaga de oameni merituosi din punct de vedere profesional si a reusit treptat, incepand cu 1954, sa realinieze cumva invatamantul romanesc la cel de tip european, de inspiratie franceza, introdus de S. Haret si C. Angelescu, pana la «derapajul» din 1974-1977 al lui N. Ceausescu (atunci cand a inceput recrutarea masiva atat din randul profesorilor universitari, cat si al cercetatorilor stiintifici, de cadre, informatori si colaboratori ai Securitatii, existand astfel chiar si «elite negative»). Cu toate acestea, nu trebuie uitat ca, in urma desfiintarii abuzive a numeroase catedre si facultati, in anul 1989 Universitatea din Bucuresti, incadrata mai degraba majoritar cu profesori impostori/ cu «elite negative», dispunea de numai 6 facultati, cu maximum 8.000 de studenti, iar astazi are 19 facultati, 29 de domenii de licenta, 208 masterate, 21 de scoli doctorale, mai mult de 32.000 de profesori titulari, 626 de cercetatori si peste 31.400 de studenti (din care aproape 1.500 de doctoranzi), respectiv 870 de studenti straini. Singura problema grava din invatamantul socialist a fost – si ramane chiar si in post-comunism – ca ultima etapa a «reformei», adica intre anii 1977/1978-1989, precum si prima etapa (1948-1962) – au fost intens politizate si s-au facut epurari (tot la fel de politizata, indiferent de sensul politic, pare a fi si platforma legislativa «Romania Educata»), astfel incat invatamantul romanesc nu si-a revenit nici astazi in urma feluritelor schimbari la care a fost supus (experimentele au continuat si dupa 1989, iar cu siguranta vor continua, pana la o hotarare care se vrea a fi definitiva, de genul deciziei lui Macron, de reinfiintare a «bunelor Scoli Normale», pentru ca, dupa cum a afirmat in mod neasteptat presedintele Frantei, «scoala este despre transmiterea/ insusirea cunostintelor, despre formarea adevaratului spirit critic si despre valori, evident, crestine»). Sa nu uitam totusi ca si performantul invatamant romanesc interbelic (singurul esec – reversul medaliei – fiind lipsa accesibilitatii, de unde si rata mare a analfabetismului), pentru care se aloca nu mai putin de 17,8% din buget in «leul greu» al anilor 1938/1939, s-a bazat tot pe sistemul de invatamant francez modern. Reamintim astfel ca invatamantul interbelic modern, pana in anul 1944, se structura destul de clar si nu mai existau schimbari/ reforme. Mai intai, invatamantul primar (pe atunci, de obicei, clasele I-IV), dadea pregatirea necesara unui elev silitor ca sa reuseasca la examenul de admitere in liceu (pe atunci, cu o durata de 8 ani), fara sa recurga la meditatii. De pilda, la Colegiul National Sf. Sava din Bucuresti, in anul 1937, intr-o clasa erau 35 de elevi, din care aproape jumatate erau bursieri si veneau din mediul rural. Niciunul nu a relatat vreodata cum si daca a luat meditatii speciale pentru examenul de admitere la unul din cele mai prestigioase licee din tara. Liceul asigura o pregatire cuprinzatoare la sectiile reala (de stiinte) sau umanista, bacalaureatul era un examen greu, iar diploma respectiva avea insemnatate, fiind semnata, pe langa prestigioasa comisie, de ministrul de resort, «in numele Maiestatii Sale Regelui» (a carui fotografie de pe diploma era incadrata de o inalta stema, cu Coroana Regala sustinuta de doi lei in pozitie bipeda). Industria meditatiilor, dezvoltata tot mai mult la scara nationala, inca din anii 1960 si 1970, era, chiar si in perioada razboiului (1939-1943), o exceptie, intalnita doar in anumite cazuri, la Politehnica si Medicina. Diploma universitara (de licenta) avea evident o si mai mare insemnatate, fiind asumata de ministru tot «in numele Maiestatii Sale Regelui», pentru ca titularul sa se bucure «de toate drepturile si prerogativele acordate de lege», iar doctoratul era de lunga durata si confirmat de cele mai mari personalitati ale tarii. Toate acestea erau recunoscute si valide in orice tara a lumii civilizate. Mai departe, tinerii cu rezultate foarte bune, atestate prin calificativul licentierii, respectiv cu mentiunile de la «bine» la «magna cum laude» (nu neaparat cei cu avere), mergeau, insa, la specializare, de obicei, in Franta si Germania, unii in Italia sau Anglia, dar din 100 de tineri plecati la stagii de specializare sau la doctorate, cel putin 98 se intorceau in Romania. Aici isi aveau familia, un viitor in profesie si posibilitatea unui trai decent. In ceea ce priveste salariile, este bine sa ne raportam la grila stabilita prin legea din 1934-1935 (asadar, in timpul «marii crize»), salariul unui profesor universitar fiind cuprins intre 25.350 lei si 29.550 lei, iar salariul unui ministru era de 30.400 de lei. Institutorul cu trei gradatii (invatator cu vechime) avea 5.050 lei, nivel comparabil cu solda locotenentului de 7.200 de lei, cu salariul medicului «debutant», de 8.500 de lei, iar un bibliotecar cl. II (pentru a vorbi de ceea ce azi se numeste cercetare) avea 8.600 de lei, aproape de salariul unui judecator, de 9.250 lei. Pentru o apreciere corecta, amintim ca in 1935-1936 un dolar american putea fi cumparat cu 136 de lei (dupa care s-a instituit un sistem de prime la cursul de schimb, pentru ca populatia sa fie incurajata sa-si vanda valuta). Astfel, un invatator avea la acea data un salariu lunar ce era echivalentul a circa 687 de dolari americani, cu o putere de cumparare actualizata in prezent la 15.200 de dolari americani. La profesorul universitar, calculele nici macar nu mai merita a fi efectuate. Preturile alimentelor, de speriat pentru orice profesor de azi, erau de 28,40 lei kg de carne de porc, 15,59 lei kg de carne de vita, lapte 8,25 lei litrul, paine alba 7,75 lei pe kg, dar si cafea 88,50 lei pe kg, unt 65 lei pe kg, mezeluri 48,50 lei pe kg etc. Chiar si vanzarile de automobile au luat avant, inclusiv prin sistem de economisire-creditare pentru clasa medie, la preturi de circa 100.000 de lei pentru un autoturism din clasa normala si 210.000 lei din categoria superioara, de lux, astfel incat deschiderea uzinei de asamblare Ford Romana SAR, construita si data in functiune chiar in 1935, cu o capacitate proiectata de 2.500 de automobile si camioane pe an (prima din Europa de Est), nu a fost nicio surpriza. Insa, toate aceste cifre/ investitii insemnau ceva pentru cei de atunci, iar important pentru cei de azi este ideea salarizarii cuvenite unui profesor, ce merita respect in societate. Comparatia intre salarii arata, de la sine, statutul profesorului in anii 1934-1935. A fi profesor, magistrat, medic, inginer sau ofiter iti asigura o pozitie respectata de opinia publica. Meseria, ca atare, era mult pretuita, ca si oamenii ce o reprezentau, nu neaparat din considerente salariale, ci mai ales de statut, pentru ca un om de rand nu-si imagina si nici nu stia de fapt ce inseamna salariul unui profesor universitar cu care, daca interactiona vreodata in viata, era suficient… si ramanea o amintire demna de povestit stranepotilor. Astazi, probabil ca diploma doctorala din Romania nu mai are nici macar valoarea celei de interbelice de bacalaureat, mai ales ca la multe specializari universitare criteriile de acordare a calificativelor (de la satisfacator la bine, foarte bine si excelent – actualul «magna cum laude») sunt strict cantitative, de exemplu, pentru a obtine «excelent», candidatul trebuie sa publice macar 8 lucrari (nu conteaza calitatea/ noutatea stiintifica) in oricare reviste de specialitate, din care doua sa fie cotate ISI. Asa ca sunt slabe sperante ca un eventual doctor roman adevarat, cu stagiu la Sorbona, sa se intoarca in tara, desi exista si exceptii, pentru ca apare riscul ca, de la atata reforma, sa nu se mai bucure «de toate drepturile si prerogativele acordate de lege». De pilda, in circa 5-6 ani, ca profesor la catedra (preuniversitara sau universitara), un detinator al titlului de doctor ce profeseaza in Romania, persiflat eventual, intre timp, tot cu «dottore», isi «pierde» creditele «acordate de lege» si i se impune parcurgerea altor cursuri de pregatire profesionala, adaptate conform cerintelor noi de «formare a formatorilor», promovate de UE in legislatia nationala. Si aceasta poate pentru ca este necesara o pedeapsa, intrucat a facut marea greseala sa se pregateasca la Sorbona si… sa nu ramana acolo in cercetare/ invatamant, pentru ca de aptitudinile sale sa beneficieze francezii, care nici nu se gandesc sa ia inapoi, odata conferite, «drepturile si prerogativele acordate de lege»”.