RO EN
السلة فارغة

VL: Reducerea consumului de resurse doar prin inovatii tehnologice este utopica

Sub conducerea doamnei Christine Lagarde, Banca Centrala Europeana (BCE) pare decisa sa se angajeze in prima linie a bataliei contra schimbarilor climatice. De altfel, doamna Lagarde a subliniat de la preluarea presedintiei bancii faptul ca, pentru aceasta institutie, combaterea incalzirii globale trebuie sa devina o „misiune critica”, intentie reiterata recent (10 septembrie). Fara a pune in discutie importanta subiectului, ar trebui sa ne intrebam care sunt mecanismele concrete prin care BCE (sau orice alta banca centrala) ar putea influenta politica de mediu. Si, inca si mai important, daca in acest demers banca centrala ar trebui sa fie institutia conducatoare sau doar o veriga dintr-un lant.
Teoretic, o banca centrala ar putea influenta politica de mediu in trei feluri: prin politica monetara; prin politica de supraveghere/stabilitate financiara; prin actiuni intreprinse in propria „ograda”.
 
In prezent, eforturile BCE par sa se concentreze asupra unor solutii prin care politica monetara sa fie cea care discrimineaza in favoarea agentilor economici cu preocupari ecologice. O propunere concreta in acest sens ar fi „inverzirea” portofoliului de obligatiuni detinute de BCE, prin achizitionarea de pe piata secundara cu precadere a asa-numitelor „obligatiuni verzi” (green bonds) emise de firme care actioneaza in sensul combaterii incalzirii globale. Aceste obligatiuni ar urma sa beneficieze de dobanzi mai mici (sau de preturi mai mari), ceea ce ar echivala cu abandonarea neutralitatii politicii monetare. O asemenea modificare a mandatului bancii centrale - adaugarea, pe langa obiectivul de stabilitate a preturilor, a unui obiectiv ecologic - chiar daca s-ar putea face fara rescrierea Statului BCE (ceea ce nu este garantat) ar putea da apa la moara politicienilor care urmaresc sa isi impuna propria agenda: de ce nu s-ar ocupa banca centrala de inflatie si de cresterea economica? Sau de inflatie si de reducerea somajului (precum Fed-ul american)? Sau de inflatie si deficitul extern? Vedem ca astfel, in ciuda celor mai bune intentii, s-ar deschide Cutia Pandorei, ceea ce ar duce la supra-incarcarea bancii centrale cu mai multe obiective (unele din ele conflictuale). De asemenea, abandonarea neutralitatii politicii monetare ar putea inspira diferite lobby-uri (ale agricultorilor, ale energeticienilor, ale informaticienilor, ale minoritatilor etnice si sexuale, ale iubitorilor de animale etc.) sa ceara si ele un tratament preferential din partea politicii monetare, ceea ce ar duce la un haos total. Rezulta ca politica monetara este mecanismul cel mai putin indicat pentru agenda ecologica a BCE.
 
O discutie aparte o reprezinta discriminarea ecologica prin politici de supraveghere/ stabilitate financiara, la interfata dintre banca centrala si bancile comerciale. De exemplu, se pot avea in vedere criterii de lichiditate si/ sau de solvabilitate mai laxe pentru bancile comerciale care crediteaza domenii ecologice, fara ca aceasta laxitate sa puna in pericol viabilitatea bancilor respective. Printr-o implementare graduala a unor astfel de politici se poate studia reactia bancilor comerciale, pe de o parte, respectiv a lobby-urilor agentilor economici, pe de alta parte. In orice caz, a priori, o astfel de discriminare prin politici de supraveghere/ stabilitate financiara pare a asigura mai putina interferenta din partea politicului si o mai buna pastrare a independentei bancilor centrale, in comparatie cu discriminarea ecologica prin politici monetare.
 
In fine, bancile centrale pot sa opereze nestingherite (si deja o fac) in domeniul ecologizarii in propria “ograda”. Fie ca vorbim de reconditionarea energetica a cladirilor, de reinnoirea parcului auto cu masini ecologice, de eliminarea fluxului de hartii prin informatizare etc., bancile centrale (inclusiv BNR) sunt deja exemple demne de urmat, ceea ce lipseste fiind mai buna popularizare in randul publicului larg a rezultatelor obtinute.
A doua problema fundamentala este daca bancile centrale ar trebui sa constituie institutia - fanion a luptei cu modificarile climatice. Nu degeaba Presedintele Fed-ului american, domnul Jerome Powell, sublinia ca „Raspunsul societatii la schimbarile climatice trebuie sa fie decis de oficialii alesi si nu de catre Fed”. In aceasta viziune - la care subscriem - banca centrala ar fi doar o veriga dintr-un lant de institutii care ar actiona concertat in combaterea schimbarilor climatice.
Dar lucrurile sunt mult mai grave decat atat: in prezent, bancile centrale functioneaza intr-o paradigma keynesiana de la mijlocul secolului XX, care dupa parerea noastra este incompatibila cu agenda ecologica a secolului XXI deoarece:
  • considera, in mod eronat, ca economicul este un sistem inchis si suficient siesi, nelimitat de constrangeri de alt ordin (ecologice, morale etc.);
  • in macroeconomie, mizeaza pe cresterea extensiva a tuturor factorilor (capital, forta de munca, timp lucrat, productivitate), rezultand intr-un trend continuu crescator al consumului;
  • asuma, in mod eronat, ca geniul tehnologic al omenirii este suficient pentru compensa, concomitent, cresterea populatiei si cresterea consumului individual;
  • nu admite rolul regulator al crizelor si incearca sa aplatizeze, prin politici macroeconomice, varfurile ciclurilor economice (dar numai pe panta descendenta, nu si pe panta ascendenta);
  • nu admite rolul regulator si de redistributie al avutiei jucat de deflatie;
  • achieseaza la ideea ca statutul social al individului (locul sau in societate) e dat de bogatia materiala si de consumul acestuia;
  • in microeconomie, mizeaza pe produse usor perisabile, cu o durata de viata foarte limitata, pentru a face posibile noi vanzari;
  • utilizeaza slabiciunile omenesti pentru a induce, prin marketing si publicitate, nevoi artificiale si cumparari de produse si servicii de care nimeni nu are, realmente, nevoie.
 
Orice persoana onesta care a trecut printr-o institutie de invatamant economic va admite ca aceste trasaturi ale paradigmei dominante sunt atat de incetatenite incat cei mai multi oameni nici nu isi pun problema schimbarii lor. Drama bancilor centrale care vor o noua paradigma, ecologica, este ca ele sunt obligate sa functioneze in cadrul vechii paradigmei economice, ceea ce duce la un comportament schizofrenic.
Or, pentru a spune lucrurilor pe nume, schimbarea nu poate veni decat de la rescrierea manualelor de macroeconomie si de microeconomie, rescriere care sa tina cont de limitarea resurselor in conditiile cresteri exponentiale a populatiei si a pretentiilor acesteia. Numai educand noile generatii, din frageda pruncie, in acest nou sistem de valori, am putea spera sa avem institutii eficiente in combaterea schimbarilor climatice. Altfel, discursul acestora va fi tot mai divortat de realitate.
 
Cateva idei fundamentale ale noi paradigme ar fi urmatoarele:
  1. Activitatea economica nu poate fi rupta de consecintele ei ecologice si morale; „lumea economica” este doar o submultime a „lumilor” cu care trebuie sa coexiste in armonie.
  2. Statutul social al indivizilor nu este dat in primul rand de avere si de consum. Cartile, filmele si televiziunile ar face bine sa promoveze pe cei care au ceva de oferit lumii (inventatori, medici, duhovnici) si nu pe cei care au facut avere prin mijloace mai mult sau mai putin licite.
  3. Factorul forta de munca nu poate creste la infinit. Cel putin in Uniunea Europeana asistam de cativa ani la o scadere a populatiei (mai precis, reducerea populatiei in 10 state este mai mare decat cresterea populatiei in celelalte 17 state). Si nu este nimic in neregula daca aceasta tendinta continua.
  4. Cu o populatie in scadere (cel putin in tarile dezvoltate) se poate asigura o crestere a PIB/ capita chiar si la o crestere economica zero. In definitiv, o scadere a populatiei cu 1% pe an in conditiile unei cresteri economice zero este echivalenta cu o crestere a populatiei de 1% pe an in conditiile unei cresteri economice de 2% (similar cu se intampla in SUA in prezent).
  5. Cu cat o tara este mai dezvoltata (cu cat se apropie de Frontiera Posibilitatilor de Productie), cu atat ii este mai greu sa atinga ritmuri inalte de crestere. De exemplu, la nivelul de dezvoltare atins de statele occidentale, ritmuri de crestere de 1% pe an ar putea fi considerate normale.
  6. Fara limitarea cresterii populatiei si/ sau a consumului individual, inovatiile tehnologice singure nu pot asigura un consum diminuat de resurse, asa cum rezulta din cresterea amprentei ecologice din ultimii 50 de ani.
  7. Nu numai forta de munca, dar si timpul de munca va cunoaste un proces de diminuare. Intr-o lume noua, cu un nou set de valori, timpul liber suplimentar va fi folosit pentru cultivarea de hobby-uri, intalniri cu rudele si prietenii, odihna, astfel incat reducerea salariului va fi compensata de utilitatea sporita acordata leisure-lui. De exemplu, daca prin absurd, statele dezvoltate ar hotari ca de anul viitor sa se treaca la saptamana de lucru de 4 zile (cu diminuarea cu o cincime a salariului), nu stim cum s-ar pronunta majoritatea publicului, dar intr-o societate educata o asemenea oportunitate ar trebui imbratisata.
  8. Deflatia nu reprezinta raul absolut, ci doar un proces de redistribuire, in care: producatorii pierd dar consumatorii castiga (banii devin mai valorosi si pot cumpara o cantitate mai mare de bunuri); angajatorii pierd dar angajatii castiga (salariile lor, fixate nominal, isi cresc puterea de cumparare); tinerii pierd (datoriile acumulate devin mai greu de platit), dar varstnicii castiga; debitorii pierd dar creditorii castiga.
  9. Produsele durabile, cu ciclu de viata lung, ar trebui preferate celor care se schimba rapid, doar ca un capriciu al modei. Produse mai trainice inseamna vanzari mai putine, dar si resurse consumate mai putine.
  10. Activitatile de publicitate si marketing, menite sa induca nevoi artificiale consumatorului (si care beneficiaza de bugete consistente, la care putini pot rezista) pot fi contrabalansate prin actiuni de informare corecta din partea ONG-urilor, a organizatiilor non-profit si a societatii civile.
 
Mai ramane de raspuns la o intrebare: cine ar putea sa scrie astfel de noi manuale de economie, potrivite cu necesitatile secolului XXI?
Cu siguranta nu cohortele de economisti inregimentati politic, care isi pun ca prioritate sa fie populari in randul publicului. Si nici cohortele de economisti inregimentati in malaxorul corporatiilor, care pun castigul personal mai presus de considerentele etice. Nici economistii libertarieni, pentru are piata reprezinta alfa si omega, neadmitand nici un amestec din afara. Si nici economistii neo-marxisti, al caror singur interes este redistributia si nu productia propriu-zisa.
Ar putea fi economisti din lumea anglo-saxona, stiut fiind ca 90 la suta din literatura economica origineaza acolo? Putin probabil, avand in vedere ca actuala paradigma (keynesiana) le serveste foarte bine interesele. Sau poate economistii din diverse colturi ale lumii, reuniti in cadrul unor organizatii precum FMI si Banca Mondiala, reflectand o diversitate de opinii?
Vom vedea. In orice caz, fara o trecere la o noua paradigma economica si fara acceptarea ei de majoritatea publicului, orice eforturi binevoitoare ale bancilor centrale in sprijinul protectiei mediului se vor lovi, inevitabil, de primatul consumului si al cresterii economice cu orice pret.
 
*** Articol realizat de Valentin Lazea, Economist sef la BNR

AGENDA CONSTRUCTIILOR

Vizualizaţi acum şi valorificaţi toate oportunităţile!
Ştiri de calitate și informaţii de afaceri pentru piaţa de construcţii, instalaţii, tâmplărie şi domeniile conexe. Articolele publicate includ:
- Ştiri de actualitate, legislaţie, informaţii statistice, tendinţe şi analize tematice;
- Informaţii despre noi investiţii, lucrări, licitaţii şi şantiere;
- Declaraţii şi comentarii ale principalilor factori de decizie /formatori de opinie;
- Sinteza unor studii de piaţă realizate de către organizaţii abilitate;
- Date despre noile produse şi tehnologii lansate pe piaţă.
AGENDA INVESTITIILOR
EURO-CONSTRUCTII
EURO-FEREASTRA
FEREASTRA

Abonare newsletter