Radu Craciun: Muncile necalificate, intre primele victime ale procesului digitalizarii

De un an, o stafie bantuie spatiul public international. Ea poarta numele de “Marea resetare”, un concept promovat incepand cu 2020 de catre Forumul Economic de la Davos (WEF). Este un concept care, ulterior, a devenit subiectul preferat al teoriilor conspiratiei.

Bulgarele a inceput sa fie rostogolit in aceasta directie de grupurile politice si de media apropiate fostului presedinte Trump, care au incercat sa scada astfel popularitatea presedintelui Biden, adeptul promovarii unor schimbari fundamentale la nivel global. Odata rostogolit, bulgarele conspirationist nu a facut decat sa fie amplificat si adaptat de miscarile ideologice din ambele extreme.

 

O evaluare, pe care o consider realista, a teoriilor conspirationiste legate de “Marea resetare” o da Naomi Klein, o reputata jurnalista si activista, in publicatia The Intercept. Teoriile conspirationiste “pretind ca expun ceva ce de fapt nimeni nu a incercat sa ascunda vreodata, ceva care in cea mai mare parte nu se intampla, ceva din care o parte chiar ar trebui sa se intample”.

Pana la urma, daca ne uitam la istoria conferintelor de la Davos, actuala “Mare resetare” se incadreaza in titlurile pompoase si obiectivele marete cu care acest eveniment ne-a obisnuit. In acest sens, jurnalista ne aminteste despre “Shaping the Post-Crisis World” (2009), “Rethink, Redesign, Rebuild” (2010), “The Great Transformation” (2012) sau “Creating a Shared Future in a Fractured World” (2018).

Si in pofida tuturor acestor titluri spectaculoase, urmarile nu au fost catusi de putin pe masura, ba dimpotriva, ocazional, societatea s-a miscat in directii opuse celei preconizate. Chiar daca sute de milioane de oameni au fost scosi din saracie, polarizarea economica la nivel global s-a accentuat, bogatia unei elite minoritare continuand sa creasca intr-un ritm mult mai rapid decat a restului populatiei. Companiile, manate exclusiv de criteriul profitabilitatii, s-au indreptat spre pietele cele mai mari si catre forta de munca cea mai ieftina, lasand in urma o clasa de mijloc occidentala mai saraca si mai alienata, o adancire a tensiunilor sociale si a frustrarilor.

In acelasi timp, societatea umana a facut progrese mai degraba modeste in directia protectiei mediului si limitarii incalzirii planetei, in conditiile in care abordarile la nivel global nu au fost unitare, lovindu-se de interesele specifice fiecarei tari sau grup economic. Indiferenta SUA din aceasta perioada a fost un factor agravant. In acelasi timp, revolutia tehnologica prin care trecem a dus la schimbari rapide, care au luat societatea prin surprindere, facand-o sa aiba mai degraba un comportament reactiv decat proactiv.

Problema este ca, daca abordarile noastre, ca civilizatie, vor ramane neschimbate, si rezultatele vor ramane aceleasi. Nu poti avea rezultate noi cu abordari vechi. Deci, daca vrem sa fim capabili sa facem fata provocarilor in miscare rapida din zona economica, sociala, de mediu sau tehnologica, e nevoie de o regandire a modelului dupa care operam ca societate.

Si atunci de ce “Marea resetare” este o sursa importanta de stress, sau chiar spaima, pentru multi oameni?

 

Cred ca este vorba despre o reactie umana naturala in fata unor schimbari anuntate de decidenti ca fiind inevitabile, reactie amplificata in sens negativ si de un context nefavorabil. Teoria managementului schimbarii explica faptul ca negarea si furia preced explorarea si acceptarea ca etape naturale ale reactiei umane la schimbare. In acelasi timp, cu cat profunzimea ei si viteza sunt mai mari, cu atat si rezistenta publicului va fi mai mare. In plus, perspectiva schimbarilor intr-un context marcat de multa impredictibilitate sau de un nivel ridicat de anxietate nu face decat sa amplifice reactiile negative.

Toate aceste trasaturi se regasesc sub umbrela schimbarilor pe care liderii mondiali le propun in contextul “Marii resetari”. Iar cine are rabdarea sa se documenteze la prima mana, la rece, in legatura cu ele, va constata ca sunt fie directii in care economia incepuse sa se miste, fie concepte despre care se vorbea de mai multa vreme si care au revenit cu forta in spatiul public in contextul pandemiei.

Insa marea problema cu care se confrunta elitele mondiale in acest moment este lipsa de incredere. Din nou teoria schimbarii ne spune ca aceasta este mult mai usor de finalizat atunci cand subiectii schimbarii percep existenta unui leadership puternic, pe care il crediteaza cu increderea lor pentru a-i duce in directia preconizata. Din pacate, nu este cazul elitelor care conduc cele mai puternice tari ale lumii, ele reusind in ultimele decenii sa se decupleze de la agenda populatiei, ignorand prioritatile economice ale acesteia.

Totodata, deciziile nepopulare si stangaciile din perioada pandemiei, perceptia ca masurile anticriza ii favorizeaza tot pe cei bogati, nu au facut decat sa adanceasca prapastia dintre lideri si populatie, sapand la temelia increderii. Or, increderea in lideri este ingredientul esential pentru angajarea si finalizarea cu succes a unui proces profund de schimbare. Fara incredere, rezistenta la schimbare va fi enorma si, indiferent cat de corecte sau indreptatite ar fi proiectele, vor continua sa fie privite cu suspiciune maxima.

 

Care sunt proiectele “suspecte” care ar trebui sa ne defineasca viitorul?

Sustenabilitate din perspectiva mediului natural prin accelerarea decarbonizarii economiilor, utilizand stimulentele fiscale si investitii tintite.

Promovarea unor sisteme economice care sa asigure o distributie mai corecta a bogatiei, precum si responsabilitatea sociala si economica fata de generatiile urmatoare.

Utilizarea tehnologiei intr-un mod etic, in scopul satisfacerii nevoilor tuturor categoriilor sociale.

Sprijin pentru recalificare, astfel incat oamenii sa fie pregatiti pentru noua piata a muncii, cu mult diferita fata de cea pe care o stim.

Companii care sa aiba ca prioritate valoarea pentru toti partenerii, (stakeholders) nu doar pentru actionari (shareholders).

Un sistem de sanatate accesibil tuturor, pregatit pentru a face fata pandemiilor viitoare, care vor fi favorizate de cresterea densitatii urbane si de schimbarile climatice.

O coordonare guvernamentala la nivel global pentru o abordare mai eficienta a provocarilor cu care se confrunta omenirea.

Avand in vedere complexitatea acestor obiective, riscul major nu este ca ele se vor indeplini, ci ca sunt prea idealiste si ca vom esua in atingerea lor. Intrebari cu adevarat importante vizeaza cu totul alte directii decat cele sugerate de conspirationisti.

Cum facem sa renuntam la fetisul numit “cresterea PIB” si sa acceptam sa ne asumam noi criterii de masurare a prosperitatii economice a populatiei?

Cum facem ca mediul economic privat sa renunte sa se ne exclusiv zeului “profitului net” si sa isi asume criterii de performanta societale?

Si, pana la urma, aceste proiecte vor fi realizate in pofida corporatiilor, sau impreuna cu ele?

Care este rolul pe care ar trebui sa si-l asume guvernele? Rolul lor in perioade de criza s-a dovedit esential, dar cat de in regula sunt retetele lor de socializare a pierderilor mediului privat si de privatizare a profiturilor lor? Mai multa implicare guvernamentala nu va insemna mai multa ineficienta si birocratie? Cat de daunatoare si reversibila mai este recenta comuniune dintre guverne si bancile centrale, in conditiile in care banii creati au ajuns tot in buzunarele celor bogati?

Ce vom face cu perdantii revolutiei digitale? In conditiile in care muncile necalificate vor fi primele (dar nu singurele!) victime ale digitalizarii, cum pastram tesatura sociala a societatii? Cum asiguram egalitatea de sanse, pe masura ce educatia va avea un rol polarizator din ce in ce mai important? Ce vom face cu cei incapabili sa se reinventeze pentru a face fata oportunitatilor in continua schimbare de pe piata muncii? Cum evitam in acest context o polarizare economica extrema si riscul consecintelor politice asociate?

Si lista acestor intrebari teribil de importante, aproape existentiale pentru unii, ar putea continua. Iar vestea proasta este ca ele privesc si Romania. O cautare pe Google a termenului “Marea resetare” in romana va va da prilejul sa constatati perspectiva dominant conspirationista in care acest subiect este tratat in spatiul public, ocazional chiar si de catre analisti altminteri respectabili.

 

Faptul ca modul in care capitalismul ar trebui regandit este catalogat la noi ca o abordare socialista sau comunista este el insusi o sechela a ideologiei de trista amintire: cine critica sistemul comunist era un dusman al oranduirii si al poporului. Dupa acelasi calapod, cine pune astazi problema modificarii sistemului capitalist este etichetat ca avand vederi socialiste. Spre deosebire de comunism, societatea liberal-capitalista are exact acest avantaj pe care oranduirea comunista nu l-a avut niciodata: sa se autoevalueze permanent si sa ofere libertatea discutarii oportunitatii reinventarii sale.

Romania nu trebuie sa isi refuze aceasta discutie, nu trebuie sa refuze sa fie parte la schimbarile care se anunta. Ar fi o mare greseala pentru noi sa privim lucrurile astfel. Ultima si probabil cea decisiva.

Sa fim realisti. Cu Romania sau fara Romania, schimbarile la nivel global vor continua, iar asta ne va obliga sa alegem intre doua variante: sa profitam la maxim de valul schimbarii, sau sa il ignoram, pentru ca apoi sa dam vina pe altii pentru caderea noastra in irelevanta, inventand dusmani externi.

Dezavantajul Romaniei este ca pleaca in aceasta calatorie dintr-o pozitie foarte vulnerabila si in criza de timp. Problema de fond este faptul ca nu exista experienta implementarii unui plan de dezvoltare nationala. In ultimele trei decenii, dezvoltarea Romaniei a fost pur si simplu aleatoare. Oportunitatile de care au beneficiat investitorii nu au fost create cu buna stiinta de guverne, ci au fost “naturale”. Astfel, am sfarsit cu discrepante economice si de bunastare notabile, de tip Transilvania-Moldova sau Bucuresti-restul tarii.

In actualul context, o astfel de abordare nu are nicio sansa de reusita. O dezvoltare haotica ne va duce intr-un punct mort. Si asta din doua motive esentiale. In primul rand, schimbarile deceniului care va urma vor avea ca fundament esential inteligenta umana, forta de munca inalt calificata orientate spre schimbarile tehnologice. Nu avem nicio sansa sa pasim in viitor cu zeci de mii de oameni care fac componente pentru motoare cu ardere interna, sau care lucreaza in agricultura. Or, o astfel de resursa umana este de neconceput in lipsa unui sistem educational puternic si ancorat in realitate, capabil sa maximizeze utilizarea resursei de inteligenta a romanilor.

Insa, atentie, aceasta va fi conditia necesara, nu si suficienta pentru a fi parte a schimbarii. Lupta pentru forta de munca inalt calificata va fi internationala, motiv pentru care o tara cu un sistem educational puternic, dar fara capacitate de a retine apoi absolventii, ar echivala cu o gaura neagra pentru banii publici. Iar pentru asta, doua lucruri vor conta. In primul rand, un mediu profesional care sa le ofere provocari, proiecte interesante si dezvoltare personala si care le va permite sa castige bine. In al doilea rand, va conta calitatea infrastructurii rutiere, de comunicatii, sanitare etc. de care vor beneficia acesti experti in Romania.

Al doilea motiv pentru care o strategie nationala coordonata va fi imperios necesara este legat de finantarea ei si de oportunitatea accesarii pachetului UE de redresare economica de 100 de miliarde de euro. Banii vor trebui dirijati in directii care sa sprijine consolidarea Romaniei in trei sectoare pe care le consider critice in contextul schimbarilor globale: hrana, deci agricultura; infrastructura, ca element esential pentru calitatea mediului de afaceri si a nivelului de trai; educatia si dezvoltarea industriilor viitorului.

Insa prima problema a Romaniei este aceeasi ca a multor tari dezvoltate: lipsa increderii in decidenti. Deci punctul zero al oricarui demers de reinventare a tarii de aici ar trebui sa plece. Iar asta nu e usor, mai ales cand cei vizati par sa nu constientizeze acest lucru.